Atacul lupilor
autor: Cornel Buhuș
autor: Cornel Buhuș
Nu sunt un nostalgic pentru faptul că fac parte din generația
tinerilor și copiilor de la țară din perioada interbelică și postbelică, tineri
peste care au trecut în valuri un
război, tifos, și alte boli care ne-au decimat, și la care s-a adăugat perioada
de tranziție a anilor de după război și a alegerilor din 1946, toate acestea
ținând mai bine de zece ani. Majoritatea tinerilor din această perioadă, în special cei de
la țară, din zona Moldovei și nu numai, au trăit într-o sărăcie lucie. Tifosul și
subnutriția nu i-a ocolit ci i-a împuținat.
Analfabetismul atingea un nivel îngrijorător. Școlile
profesionale care au luat ființă și planul de reconstrucție al țării,
industrializarea, deschiderea șantierelor de construcții, au salvat acest
tineret aflat în pragul unui colaps. Pentru cei care au depășit vârsta de
șaisprezece ani s-au format unități de muncă voluntară (brigadieri) care au
activat la Bumbești-Livezeni, Agnita-Botorca și pe alte șantiere. În condiții
nu prea strălucite s-au pus bazele formării oamenilor ce aveau să înceapă
reconstrucția țării.
Din aceste brigăzi s-au selectat tineri pentru învățământul
postliceal, superior, pentru școli militare sau pentru formarea noii clase
sociale, corespunzătoare acelor vremuri.
Mă delimitez de cei care au descris acea perioadă ca fiind
caracterizată în principal de epurarea și decimare clasei intelectuale. Eu pot
spune că acele vremuri au contribuit la salvarea unei importante părți a
tinerilor aflați în pericolul de a rămâne analfabeți și foarte sărăci datorită
războiului și a tranziției prin care au trecut.
Este drept că pentru asta s-au folosit metode nu prea
ortodoxe, dar trăind bulibășeala politică din zilele noastre, pot afirma cu
certitudine că deși s-au folosit metode inumane în acea vreme, multe dintre ele
au fost utile și au dat roade.
Acum la final de viață, pot afirma în cele mai depline
facultăți mintale, că fac parte din rândul acelor tineri care au fost salvați
de oamenii politici ai acelor vremuri.
În numele lor cer iertare celor care au suferit în urma
tranziției în acele vremuri, cu excepția celor care au transformat acea
perioadă în eșafod. Din păcate au fost
și din ăștia. Fac asta în numele celor care în modul cel mai cinstit au muncit
în această țară în scopul de a o ridica la nivelul de plutire.
De-a lungul timpului, am trăit întâmplări, fapte, am cunoscut
oameni, poveștile lor, am trăit momente frumoase, dar și triste. Toate le-am
schițat într-un jurnal, mai precis le-am stocat. Am selectat temele unor cărți,
cum ar fi Atacul lupilor, o poveste tulburătoare de dragoste, în care vă
veți delecta cu momente din viața unor tineri pentru care dragostea adevărată,
sinceră, nu are limite în dăruire, indiferent de piedicile puse, după cum o spune
chiar eroina principală, Sânziana: Așa
cum te-am iubit și te-am așteptat în viață, la fel te voi aștepta și în
eternitate.
În al doilea roman, Idile romanțate, am dorit să scot în evidență trăirile adevărate
și romanțate ale unui om care a confundat idealul cu ispita.
În prezent lucrez la romanul, O viață romanțată, pe
care l-am întrerupt pentru o scurtă perioadă, în favoarea nuvelei, Sacrificiul suprem.
Sper ca Demiurgul să-mi ofere șansa de a finaliza ultimul
roman și asta deoarece neputințele vârstei a treia, pot oferi surprize.
Cărțile mele sunt inspirate din perioade tulburi, dar liniștite
ale anilor 1935-1980. Privind suferințele unora și șansa altora, situații ce
apar de obicei în perioadele de tranziție, la schimbarea sistemelor, adevărul
este întotdeauna la mijloc.
Politicienii anilor de după 1989 sunt datori cu un răspuns:
pentru ce a fost nevoie de eroii căzuți în’89?Eu am moștenit o vorbă: Vai
de poporul care are nevoie de eroi. Nu știu cine a spus-o, dar eu o accept și o atribui cărții
cărților, Biblia.
Cei interesați de cărțile mele, le pot comanda la fosta
librărie St. O. Iosif, în prezent Libris Brașov, sau direct la autor:
Cornel Buhuș,
Tel:
0723239675, 0784304695
Email:
b_dorina2002@yahoo.com
............
ATACUL LUPILOR -Vol.1
Am
scris această carte inspirat dintr-o poveste
adevărată, o poveste ca multe altele care se petrec dea lungul anilor în
sânul generaţiei umane.
Pentru
a fi plăcută cititorului am folosit imaginaţia aferentă povestirii. Sper să vă regăsiţi în ea, să vă tulbure sufletul sau să trăiţi momentele ca
şi cum aţi fi în mijlocul acţiunii, ori pur şi
simplu să fie un remediu al trupului şi sufletului atunci când doriţi să
vă relaxaţi.
Adrian,
Drumea, Barbu, în general toţi bărbaţii, eroii acestei povestiri vă vor cucerii
cu trupurile lor de semizei, sculptate parcă de Michelangelo. Majoritatea
cuplurilor pun pe primul plan plăcerea trupească, neglijând esenţialul. Undeva în Biblie scrie:
„Iubeşte,
munceşte, dăruieşte-te fără interes şi egoism făcând asta ca şi cum ai trăi
veşnicia. Dar în acelaşi timp îngrijeşte-ţi sufletul ca şi cum ai muri la
noapte. "
Din
păcate mulţi, chiar foarte mulţi confundă idealul cu ispita, dragostea cu plăcerea trupească, transformând-o
în viciu. O definiţie a dragostei spune: Dragostea este ceva sublim, măreţ, euforic. Este un cuvânt
necreat de nimeni, el a apărut spontan, aşa cum apare iubirea. Dragostea care
are continuitate este pură, adevărată. Aşa cum a fost pentru Sânziana: ca o
magistrală pe care nu a părăsit-o niciodată.
S-a
dus cu ea în imensitatea mării de pe colţii lui Neptun, scriindu-i lui Adrian,
Minunea iubirii ei, cum îi spunea ea.
„ Tu
să trăieşti să-mi promiţi asta fără nicio ezitare, oricât de greu îţi va fi,
trebuie să trăieşti, ai obligaţii pe acest pământ şi trebuie să ţi le îndeplineşti.
Eu am să te aştept oricât de mult ar dura. Aşa cum te-am aşteptat în viaţă, aşa
te voi aştepta şi în nefiinţă."
Puterea dragostei este mare, din păcate o depăşeşte durerea
despărţirii prin moarte.
Vă
doresc lectură plăcută. Dacă unele episoade vi se par exagerate sau fără
înţeles, scuzaţi, speranţa mea este că aţi înţeles esenţialul.
..........
Lui C. B. A
Dedic acestea fiului meu, să-i fie de căpătâi. Omul trebuie să aibă un ideal, pe care să nu-l confunde cu ispita; nu trebuie să trăiască singur, eu am fost o excepţie pentru el, să nu fie o pildă. Egoismul, dorinţele şi gelozia sunt cele mai mari generatoare de nefericire. Eliminate creează statornicie pe magistrala vieţii”.
Corneliu Buhuş
Dedic acestea fiului meu, să-i fie de căpătâi. Omul trebuie să aibă un ideal, pe care să nu-l confunde cu ispita; nu trebuie să trăiască singur, eu am fost o excepţie pentru el, să nu fie o pildă. Egoismul, dorinţele şi gelozia sunt cele mai mari generatoare de nefericire. Eliminate creează statornicie pe magistrala vieţii”.
Corneliu Buhuş
Valea Sălăuţei, privită de undeva de sus, apare ca o brazdă adâncă trasă
în timp
geologic de plugul apelor. Este străjuită, de o parte şi de
alta, de munţii nu
prea înalţi rupţi din loc în loc, de pâraie adânci, apărând ca nişte lovituri de paloş
în trupurile lor
gârbovite. Ca un
balsam, peste aceste răni adânci, natura şi numai ea, a aruncat ca
un pansament, o mantie verde, ruptă şi ea din loc în loc, aşa cum apar plaiurile cu verdele lor deschis, de parcă ar fi nişte petece
cusute cu măiestrie.
Pe fundul ușor
al
văii,în șipote ușoare
și repezi,șerpuind
pe alocuri
curge Sălăuța. Mergând pe firul ei în sus și privind de pe malurile nu prea înalte, poţi vedea
cum apa ei limpede de cristal în care hălăduiesc păstrăvii, curge liniştită în vale.
Vuietul ei liniştitor, care parcă îţi limpezeşte mintea ca o mângâiere plăcută, te duce
cu gândul la unul dintre acei care odinioară,
au cântat aceste meleaguri, aşezându-le la loc de cinste în versurile lui,
un
bard al meleagurilor năsăudene,
Coşbuc:
„În vaduri, ape repezi curg,
Şi
vuiet dau în cale,
Iar plopii în umedul amurg,
Doinesc
eterna jale.”
Trecând pe
deasupra satului care îi poartă numele şi urcând mai sus, până acolo
unde apa
este crăpată în două de
un
topor bont, aşa cum apare
coama muntelui din faţă
ce a
despicat-o. Un pic
mai
sus, pe firul văii din dreapta, unde şi drumul forestier se
termină, de parcă dispare sub munte, se face un pârâu la dreapta, acoperit
de coroana fagilor bătrâni, ca o boltă. Pe sub ea şerpuieşte o cărare turistică, pe lângă firicelul de
apă
o şuviţă a Sălăuţei. Cărarea ce urcă în piept muntele din faţă, te scoate sus într-o poieniţă mică, după care ca o fâşie îngustă, desparte pădurea de pe coamă, apărând ca o cărare
pe creştet formată de plete.
Mergând pe ea, nu
după mult timp
ajungi pe
capul
coamei, de unde, se coboară uşor într-o şa largă, despădurită plină cu iarbă şi flori, botezată Poiana florilor.
Mai departe, cărarea merge pe marginea şeii, coborând un pic, ocolind cocoaşa
abruptă din fată, ca după aceea să urce din nou în serpentine, ajungând într-un platou unde dispare.
Căutând-o cu atenţie,
o găseşti din
nou traversând micul platou râmat de porci mistreţi de parcă au arat cu plugul.
Coborând ceva mai mult, pe curba de nivel din nou prin pădure, îndreptându-se spre muntele golaş din
faţă, ajunge la o traversare de apă, pe marginea căreia un
drum
destul de bun ajunge
doar
până acolo, terminându-se într-un fund de vale, cu o poiană largă căreia i se spunea „Poiana lupilor”. Aici se adună în haite lupii atunci când iernile sunt geroase, cu
multă zăpadă şi lungi, dar
mai
ales în perioada
împerecherii.
Aici cărarea dispare apărând mai sus, unde drumul se înfundă, urcând uşor un pisc
pleşuv prin patru serpentine, largi, de unde, printr-un
ocoliş
se
ramifică în două, intrând într-o poiană de frunte cum se spune, înfiptă parcă în trupul muntelui din faţă.
Poiana largă, întinsă, cu uşoare denivelări, apărea ca o masă imensă, acoperită cu o
faţa
de masă verde, brodată din loc în
loc
cu pâlcuri dese de flori multicolore. De jur împrejur, codrii imenşi adunaţi parcă la sfat, conduşi de un bătrân descoperit cu plete
argintii
şi
barbă sură, cum apărea
piscul golaş din faţă, acoperit mai jos de
tufele pitice
ale afinişului. Spre bărbie, peria deasă a jnepenişului, a cărui ruptură din mijloc,
apărea ca o imensă gură semideschisă ce vorbea adunării mute. De acolo de sus,
priveliştea se deschide larg înspre munţii din
jur, de
parcă
priveai într-o imensă oală în
care
aceste meleaguri
au clocotit cândva şi au
îngheţat instantaneu atunci când
clocoteau mai tare. Jos în vale peste pădure de la poalele versantului din faţă, se vedea
o altă poiană, în mijlocul căreia, o stână de unde ieşea fum. Un drum lat ce trece pe lângă stână, dispărea pe după capul unui munte ca să apară
mult mai jos, ca un firicel argintiu ducând
la aşezarea ce se vedea în depărtare.
Sub privirile bătrânului munte, pe cărarea urmărită, un şir indian
de oameni şi
animale intrau
unul câte unul în poiană. Primul ajuns în
poiană, dezbrăcat până la brâu
era
un bărbat de statură mijlocie, gâtul scurt apărând ca o prelungire
a celor doi
muşchi puternici ai spatelui. Faţa mică, puţin ovală, cu
doi ochi de panteră a căror
privire fulgerătoare te oprea în loc. Mustăcioara tânără, bărbia mică şi dreaptă, gura cu buze semisenzuale, pieptul, ca două pâini rotunde lipite una de alta
a căror fibre prelungite acopereau abdomenul supt, legându-se în talie.
Braţele puternice la fel ca
bustul modelate parcă în marmură arămie, păreau uşor arcuite gata oricând să intre în
acţiune.
În
urma lui,
unul câte
unul împovăraţi
cu echipament
şi scule, veneau patru
măgari, avându-l în frunte pe Costică,
o corcitură între măgar şi asin, oprindu-se o dată cu bărbatul din faţă
în mijlocul poienii.
Încet, încet, coloana lungă se destramă în poiană căutându-şi fiecare un loc mai
comod de odihnă, terminându-se cu
şapte măgari, la fel de împovăraţi, având în urma
lor
un bărbat aproape
la fel ca primul, mergând încet în
pasul măgarilor cântând din drâmbă.
Apariţia ultimului grup l-a făcut pe Costică să scoată trei
răgete scurte, chemându-şi semenii la el, tăvălindu-se despovărat la fel ca şi ceilalţi în iarba moale şi grasă, pe lângă stăpânul său, care părea răstignit de pământ. Când ceilalţi măgari
au ajuns lângă
ei, Costică s-a oprit din tăvăleală, întinzând botul spre bărbia stăpânului voind parcă
să-l
anunţe că toată
lumea a sosit.
Era compania militară de construcţii ce se deplasa în
zonă, în vederea construirii unui obiectiv special şi a liniei de o sută zece Kilovolţi, mutându-şi tabăra în
această poiană pentru următoarele optsprezece
luni.
Tăcerea a fost spartă de cele trei răgete ale lui Costică şi după aceea de
conducătorul
de grup
care s-a sculat, inventariind
dintr-o
privire
totul.
– Salut băieţi! Bine aţi sosit în noua noastră
reşedinţă! Desfăcând
în acelaşi timp împreună cu
Drumea, conducătorul ultimului grup din spate, chingile
samarelor, despovărând
de greutate ultimii măgari.
– Costică,
ia-ţi trupa
şi
ne vedem deseară!Spunând
asta măgarului, timp în care-i lega un clopot de gât.
Ai grijă pe unde umbli, că pe aici
sunt urşi mulţi şi eu răspund de viaţa voastră!
Hai roiu! Dându-i o palmă peste fund în timp ce cu cealaltă îi mângâia spatele,făcând la fel cu toți ceilalți care treceau în ordine strictă
prin fața lui
luându-și bucățica
de zahăr și s-au împrăștiat în imensa poiană.
- Atenţie, băieţi, încolonarea în faţa mea! Pas alergător, lăsaţi bagajele acolo unde sunt, aşa, mai repede, foarte bine, drepţi. Strângeţi rândurile, aşa, numărătoarea în ordinea ştiută!
– Unu,
doi, trei, cinci...
– Stop, unde-i patru?
– Prezent!
– Ce
faci Nae, te-a furat somnul?
– Aşa, oleacă...
– Faceţi-i loc, aşa,
continuaţi. Perfect.
Repaus total. Drumea, unde a rămas şeful?
– A rămas la Năsăud, uite, ţi-a trimis
acest plic, a zis
să-l deschizi când ajungi
la locul stabilit.
– Bine, merçi, Bimbo, ocupă-te de bucătărie. Toată lumea o jumătate de oră repaus total. Să vedem ce spune ordinul,
citind numai pentru el:
,,Adriane, eu rămân la Năsăud, poate stau mai
mult, preiei comanda. După ce
organizezi
tabăra, vă odihniţi două zile şi după aceea ataci obiectivul 6 din
planşa 12. Succes! La ultimul măgar v-am făcut un cadou surpriză. Noroc bun!
Şi ai grijă, nu doresc o
disciplină
hitleristă, dar în acelaşi timp îţi amintesc că
disciplina şi numai ea vă formează ca
oameni şi păstrează
ordinea necesară, strict
necesară în tabăra
noastră,,
Primul paragraf îl citeşti la toţi, al doilea îl citeşti
numai pentru tine. În foaia mea
de cort este
împachetată arma de vânătoare. Te
ştiu băiat de nădejde, foloseşte-o, asta ca
să nu vă mai puneţi în pericol folosind laţuri, capcane. Se spune că în zona asta este cel mai mult vânat. Să nu vânaţi decât strictul necesar. Să foloseşti amortizorul, cred
că e
mai bine. Dacă vine vreo inspecţie trimite
după mine la Sângeorz-Băi unde mă
găseşti la vila nr. 7, dacă nu sunt acolo sunt prin staţiune, la Oficiul de cazare voi lăsa întotdeauna unde sunt. Salut şi succes!
Fata preotului, verişoara mea scumpă şi dragă, s-a îndrăgostit de tine. Am dedus la masă, aseară.
A afirmat că un
zeu
îţi este inferior,
iar uitătura ta de tigru poate să ucidă fără scrupule o femeie slabă sau oricare altă
fiinţă care ar cuteza să te înfrunte. Când aşezai lemne cu
băieţii, a zis:noroc cu maică-sa care a înlocuit-o când vă servea,că
altfel venea lângă
tine
să pună mâna pe
tine,sau cum spunea ea:
,,Nu
mă puteam abţine
să
nu mă duc să-i mângâi muşchii despre care nu mi-am
putut închipui
că pot exista. Credeam că-i doar
o iluzie. Eram convinsă că numai fantezia sculptorilor poate realiza aşa ceva. Dar privirile lui m-au îngheţat, dacă nu
venea mama lângă mine, făcându-mă să-mi revin, nu ştiu care mi-ar fi fost reacţia.
De mai întâlnesc odată
în viaţa mea această fiinţă, sunt o femeie pierdută.,,
Şi nu uita,
este o profesoară de filozofie -
istorie. După cină am făcut o plimbare şi foarte sinceră mi-a zis:
,,Nu se cade să-ţi spun ţie
aşa ceva, dar
tu ştii
că eu m-am destăinuit ţie de multe
ori. Adrian ăsta al tău, s-a rupt de realitate.
Acum văd totul foarte clar, dar în prezenţa lui, atât cât a fost mă simţeam lipsită de orice mijloc de apărare, de parcă eram
hipnotizată. Dacă mă vezi în pericol,
te rog să mă ajuţi.,,
Ţi-am
spus toate astea ca la un prieten, strict confidenţial ca să fii prudent. Fiind o
femeie frumoasă, te va atrage, te va ispiti şi pentru tine nu este mare lucru să o cucereşti, dar nu
uita că femeile frumoase au distrus multe suflete, mulţi
bărbaţi. Cred
că la tine nu poate fi cazul, dar nu se ştie! Tu ai o sarcină pe care trebuie să o duci până la capăt. Mai
mult, suntem
obligaţi să o ducem
până la capăt. Orice să-i accepţi,
dar
să nu faci dragoste cu ea, m-ai pune pe mine într-o postură proastă faţă de familie.
Ştiindu-te, o vei
subjuga ca pe o neputincioasă. Dacă o vei face, să o faci cu cap, ca să
nu-mi fie ruşine. Mai
vedem noi!spunându-şi cu voce
tare ca pentru el.
–
Băieţi, să vă citesc ordinul şefului!Dădu citire primei părţi a scrisorii,
spunând că restul i se adresa personal.
– Şi surpriza? întrebă unul dintre
ostaşi, care
a reţinut din citirea
ordinului.
– Să ne
spună Bimbo, că el ştie inventarul de
pe ultimii măgari.
Bimbo bucătarul companiei, un băiat brunet ca părul creţ, nu se deosebea cu
nimic faţă de ceilalţi, atât doar că
nu era bronzat şi nu avea palmele
şi
pielea aspră ca ceilalţi. Se cunoştea că
nu face muncă brută.
Se aşeză lângă Adrian:
– Aseară, şeful m-a luat în oraş în timp ce voi tăiaţi lemne la popă. Am luat un sac
de
campanie şi l-am umplut cu
32
sticle de rom şi mi-a dat ordin
să
nu mă ating de ele şi să nu spun nimic până nu voi fi întrebat de tine sau de el. Uite,
ăştia sunt sacii,
arătând spre cei doi saci pe care i-a aşezat
cu grijă, rezemaţi de un mic dâmb, ca să nu
se
răstoarne.
– Bine, bem câte un ceai cu rom, dă drumul la cazane şi dă-mi o sticlă să o facem poştă.
În
liniştita poiană în care doar bătrânul munte ne mai poate spune cine a mai
poposit, treizeci
şi
doi de bărbaţi, unul şi unul, 11 măgari, fel de fel de scule, cazmale, lopeţi, fierăstraie,
topoare, echipamente de
campanie, foi de
cort, bidoane şi multe altele; două instrumente muzicale, o drâmbă la care
Drumea cânta cu măiestrie şi un fluier la care Nae, un băiat căruia abia îl mijeşte mustaţa cântă în serile de linişte atât de frumos, încât seara la lumina lunii, puteai vedea feţele celor care îl ascultau, pline de un zâmbet plăcut, cu
gândurile purtate pe undele duioase ale melodiei, acolo unde fiecare îşi avea
visele şi iubirile lui.
......................
ATACUL LUPILOR -Vol.2
Motto
Iubirea? Liantul
puternic al prieteniei, a vieții conjugale. Ucide egoismul și gelozia. Nivelează
drumul spre fericire, spre trăirea vieții la
superlativ.
Gălăgia
ce o
făceau măgarii prin
răgetele lor caracteristice l-au trezit
pe Adrian. Buimac de somn aruncă tricoul de pe el, se spală cu zgomot,
apare şi
Bimbo şi împreună
rezolvă măgarii şi caii să
nu mai facă gălăgie.
Unul câte unul apar şi băieţii bolborosind fiecare câte ceva în legea lui că nu-şi
făcuse somnul.
După plecarea grupului de excursionişti aproape toţi
erau supăraţi. Bimbo încerca
să le intre
în
voie
dar nu reuşea.
Adrian când venea
seara
nu-şi
găsea locul. A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei, au trecut patru zile. În
a cincea zi, vineri după
ora douăsprezece, Adrian îl cheamă
pe Barbu.
-
Ce
zici Barbule de
o ieşire în oraş, nu ţie dor de Mioara?
- O! să fiu al dracului! cum spune Amza, îmi sfârâie călcâiele. Îmi pare un an
până duminică.
Toţi
băieţii
serveau
masa
de prânz adusă
în perimetru
de Steve
cu măgarii lui favoriţi de corvoadă. Adrian le spune că împreună cu Barbu coboară în oraş.
Niciunul nu a zis nimic, ştiind că aşa e regula, ei merg duminica şi el în timpul săptămânii.
- Era vorba că
în
seara asta facem
o partidă! a spus Drumea.
- O faceţi fără noi a spus Barbu imediat.
- Şi cine aruncă harpoanele?
- Tu şi cu Seică.
- Nu
cred să reuşim.
- Lasă că o facem marţi sau miercuri, a spus Adrian.
- E mai bine.
-
Auzi Bărbate! E cerbul ăla rătăcit din Valea largă ce-ar fi să-l bighinim în seara
asta, a spus Seică.
- Consultaţi-vă cu Bimbo şi dacă e nevoie, pe el cu grijă mare şi să-l
ucideţi fulgerător. Să nu aud că s-a chinuit, că-mi stă
în gât.
- Asta-i specialitatea mea şi a lui Costică, depinde cum îl agaţă ăştia cu
lasoul, numai să ne putem apropia de el.
- Treaba
voastră! Să
aveţi
grijă
mare,
duminică
au
făcut anumite apropouri
ăştia de la filiala
de
vânătoare, că s-ar fi rărit vânatul pe lângă noi.
-
Nu pun ei laba pe noi, chiar dacă ar face
poteră! a spus Zontea.
- Acum cu bubuiturile astea pe care le face Amza şi Eugen, avem o scuză. A fugit vânatul din cauza lor.
- Deştept băiat eşti tu măi Sandule, uite mie nu mi-a trecut prin minte asta a spus Adrian.
-
Aşa-i el, când ţi-o făta
mintea să-mi dai şi mie un pui! a spus Barbu.
- Mai pune-ţi pofta-n cui.
- Bine măi! Noi am plecat, caii îi luăm cu noi. Deseară vedeţi cum vă rânduiţi la
animale. Nu cred să-l lămuresc pe
Terente să rămână.
-
Lasă că ne descurcăm noi! a spus Nae.
- Te-a apucat dorul Bărbate, aşa e?În locul
lui
Adrian a răspuns Marcel:
- Cum dracu să nu-l apuce dorul de un asemenea exemplar, eu m-aş duce până la dracu-n praznic după ea. Mamă, şi ce femeie când se uita
la mine, mă topeam ca lumânarea şi ce fain îi stătea cu eşarfa asta pe care i-o dăduse lui
Adrian la
despărţire. Fluturând-o Marcel se învârtea în loc dând-o pe
la nasul fiecăruia.
- Mirosiţi-o şi
voi
mă,
că Bărbatu'
nu-i rău de pagubă. Şi ce mişto îi lucea
aluniţa aia pe gât.
-
Mă!
Ţi-am zis să nu mai folosiţi acest cuvânt. Ăsta-i cuvânt ţigănesc.
- Ce vrei măi vulture? aşa-i zicea ei lui Drumea. Nu ţi-am zis că tata a fost chiabur şi m-a făcut cu o ţigancă pe care o ţinea la moară şi, ca să nu se facă de râs mama
care m-a crescut, i-am picat... Măi Amza cum ziceţi voi la darurile pe care le faceţi la naşi, la fini?
-
Plocon tălică, plocon!
- Aşa! I-am picat plocon aşa peste noapte şi ce era să facă m-a crescut şi pe mine, aşa că lasă-mă să zic
cum
îmi place. Auzi Bărbate pe corp are
aluniţe.
- Nu ştiu măi Marcele, n-am dezbrăcat-o. Hai Barbule, salut băieţi, spor
la muncă.
-
Auzi
la
el!
Să i-o spui
lui
mutu,
nu mie. Înţeleg
să zic eu
asta sau oricare
dintre noi, dar nu tu. Când ea îţi râdea cu gura, cu faţa, cu tot! Şi cu picioarele ar fi
râs, dacă ar fi putut.
- Cu alea nu trebuie
să râdă,
când
le
desface parcă
deschide
porţile raiului, e mai mişto
ca
cu râs.
-
Şi tu cu miştoul Seică?
- M-am molipsit de la domnul Marcelo, ce el să nu aibă adepţi? Dacă am
uitat să vorbesc olteneşte, am dat-o pe ţigăneşte. Dar de
când mi-au picat plocon Amza şi cu Eugen aţi feştelit-o, o să gavariţi toţi olteneşte. De patru zile nu-i mai seacă izvorul lui
Amza. Naşul Pandelică, nepotu-său Nică, Veta, Ileana
lui Zăpăcitu, v-a
pus
cu burţile la pământ? V-a pus, aşa-i Amza?
-
Aşa-i tălică! Ce
să-i faci, aşa-i la noi ca-n filmele cu proşti.
- Ei, nu zi şi tu aşa! o să creadă ăştia că la noi s-a răsturnat carul.
- Păi nu pe la noi,
dar nici prea departe.
-
O zisei şi tu! Auzi Bărbate şi la noapte, te dai în bărci! Ce mişto de tine! Iartă-mă vulture. Drumea a făcut semn cu mâinile spunând prin asta că poate să
zică
cum o vrea. Adrian s-a lăsat pe
vine aproape de Seica.
-
Auzi Seica,
am
impresia că
unul din noi e la mijloc!
- Nu Bărbate! zisei şi eu aşa în dorul ştiu eu cui. Ce nu-i mişto aşa adăugă mimând cum ar strânge în braţe o fată zbătându-se, gemând.
- Mai ales care tremură ca
iepurele când te apropii de
ea.
- Înseamnă că
ai
fost cu ochii numai pe ea.
- Ce, numai pe ea? Toate au trecut prin faza lungă a băiatului. Bruneta aia cu
gropiţe în obraz, nu scăpa ea de mine
nici cu procuratura. Şi ochi albaştri ăsta, referindu-se la Barbu, a pus laba pe bruneta aia cu uitătură de
chinezoaică.
- A avut un noroc chior, că i-o suflam ca un puf de păpădie, a spus Dorel, un brunet cu mutră de arab.
- Oi fi tu brunet cu mutră de... de
arab, am vrut să spun, dar Barbu e mai mişto ca
tine! i-a răspuns Zontea. Nu cred să
fi avut spor.
- Ce
dracu' mă, v-aţi prostit toţi cu miştoul ăsta, deja mă enervează,
cred c-am să-l folosesc şi eu! a spus Drumea aruncând în Marcel cu o cracă.
- Numai tu eşti de vină, fi-ţi-ar ţigăneasca a dracului! Mă străduiesc de un an să vă
învăţ să vorbiţi literar dar degeaba!
- Lasă Bărbate, că-i mişto miştoul ăsta, parcă se potriveşte mai mişto decât, fain cum zic ardelenii, ghini cum zice nea Eftimie sau al dracului de bine cum zice Amza şi ai lui.
-
Barbule, hai să mergem, că
aşa nu mai plecăm.
- Mergeţi puştilor să vă înfruptaţi din darurile Evei, păcatul e lăsat de Dumnezeu, dar e mişto al dracului! le-a spus Marcel
lăsându-se într-un genunchi cu mâna întinsă în faţă, ca
semn de plecare.
- Salve băieţi, mâine fac cinste, zece sticle cu rom, cinci eu şi cinci
Barbu.
- Să-ţi fie gura aurită sau mai bine să ţi-o poleiască Prinţesa sau Stela în noaptea
asta cu cele mai, cele mai, dar nu mai zic, că mă apucă ameţeala.
- Lasă Nae că-ţi trece, spuse Amza:
-
Amza!
-
Trăiţi!
-
Până diseară termini de bubuit până jos?
-
Dacă
fac băieţii găurile, da. Dacă
nu
om termina mâine.
- Drumea, vezi cum faceţi, aş vrea ca de luni să nu mai avem treabă cu
partea asta.
- Facem noi să fie
bine.
- Salve!
- Salve! au răspuns toţi în cor.
- Auzi Bărbate, poartă-te frumos cu ele, că ele săracele sunt rupte din rai şi raiul ăsta le-a hărăzit ca să ne facă pe noi şi fericiţi şi bolunzi. Aşa că, să ai grijă să nu cumva să le brutalizaţi!
- Auzi măi Vali, dacă n-aş şti că poţi despica un bou de viu şi că nu vorbeşti serios, aş zice
că
eşti un sentimental.
- Al dracului de sentimental, că l-aş despica în două, dacă n-ar curge sânge
şi
n-ar muri, numai ca să
le chinui.
- Acu eşti sadic!
- Nu-s sadic dar dacă nu mai ai treabă cu Stela, mi-o
laşi mie?
- Din toată
inima! Dar fără să o chinui, să
o torturezi.
- Al dracului să fiu dacă-i fac aşa ceva îmi place de
ea şi gata.
- Iartă-mă Vali! eu sunt de vină! Dacă poţi să o recâştigi, m-aş bucura. Dar eu în
locul tău, nu aş face asta. Hai Barbule!
-
Păi hai odată, că după mine eram de mult în oraş.
- Lasă că nu ai fi zburat!
- De unde ştii?
- Ai dreptate!
Adrian şi cu Barbu au început să urce tăpşanul din faţă pas alergător. Nu luaseră caii cu ei, îi lăsaseră în tabără. În urma lor toţi băieţii au început să cânte
romanţa Pe
umeri pletele-ţi curg râu, privind după ei până
ce
au depăşit coama. Sus, s-au
oprit pentru o clipă să răsufle făcându-le din mână, scoţând amândoi câte un chiot
întorcându-se şi, tot o fugă până în tabără.
Bimbo se certa cu Costică vechiul şi nedespărţitul lui client enervându-l uneori la culme, aruncând în el cu ce apuca. Costică fugea
şi nu după
mult timp se
apropia din nou.
Stătea la
distanţă,
studiindu-l
pe Bimbo
să vadă dacă i-au trecut toanele,
revenind lângă el, de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic. Ajunşi sus s-au dezbrăcat din mers, spălându-se până la brâu.
Bimbo a luat un ibric mare s-a dus la ei turnându-le să se spele.
- Ce-i cu voi de aţi venit aşa de repede? Nişte băieţi bine crescuţi spun şi ei ceva
când vin. Nu vorbesc cu mine muteşte! făcându-mi doar semne, mimând
semnele
ce le-a făcut Adrian când se dezbrăca, spunându-i să aducă apă şi să le toarne că se
grăbesc tare. Sau v-a chierit graiul cum zişi nea
Eftimie
spuse imitându-l perfect pe bătrân.
- N-avem
timp de vorbe, ne
grăbim! a spus Barbu,
stropindu-l cu apă.
- Vezi că eu am mai multă. Adriane! Să ştii că eu îl omor pe Costică, a devenit enervant, e
ca un copil răsfăţat. Îl mai ţii mult în convalescenţă?
-
Ia-ţi o nuia
şi
plesneşte-l!
- Mai rău fac, se fac se răzbună, mă pândeşte când nu sunt atent şi răstoarnă câte ceva.
- Mai suportă-l vreo zi două şi după aceea îl luăm în perimetru. Noi plecăm în oraş, să nu ne aşteptaţi.
- V-a venit aşa de
ducă! Sau v-au apucat dorurile?
- Şi una şi alta! a spus Adrian.
- Să vă fac ceva să mâncaţi?
- Nu! Ne-a hrănit Steve.
- O cafeluţa mică?
- Aia da! Vezi că băieţii vor să facă o partidă,
cum stai cu proviziile?
- Destul de
bine, ar trebui ceva macră, să facem nişte cârnaţi.
- Zicea Seica de
un
exemplar rătăcit, dacă-ţi satisface dorinţele, să-l aranjeze.
- Eu zic că-i mai bine să lăsăm ca să fiţi voi aici, ei dacă dau greş? E păcat de animal să-l mănânce lupii.
- Vedeţi, voi hotărâţi, sunteţi în majoritate. Spune-i lui
Drumea să acţioneze
numai dacă e sigur. Dă-ne şi nouă
nişte bani.
- Cât?
- Vreo patru foi!
- Cam mult, dar eu zic să luaţi cinci că nu se ştie. Mergeţi cu treabă sau aşa să vă
vânturaţi?
-
Să
ne vânturăm!
- Atunci v-ajunge! Ce-aş merge şi eu cu voi. Cu voi mă lipesc şi eu de ceva.
La grămadă e mai greu. Bimbo s-a dus să le aducă banii, spunându-i lui Barbu să pună ibricul de cafea. Adrian a
îmbrăcat cămaşa cu epoleţi pe
care-şi fixase şi a doua stea. Era
pentru prima dată când mergea
în
oraş şi
se îmbrăca
ofiţer. O făcea pentru Nataly.
Ştia că
se va
duce la ea
şi vroia
să arate
altfel. S-ar fi
îmbrăcat frumos cu cravată, elegant, în costum dar ar fi fost
imposibil ca până în oraş să-şi păstreze linia şi să nu se murdărească
și oricum în garderobă nu avea așa ceva. Şi el şi
Barbu erau gata.
Au prins caii, i-au
înşeuat.
Bimbo
le-a
pus cafeaua aşezându-se să bea şi el una
cu
ei.
Fără să-i
mai spună nimeni, a adus şi
câte o
ţigară.
Terente stătea pregătit. După cele văzute ştia sigur că stăpânul lui pleacă la drum, dar nu era sigur că-l va lua şi pe el. Barbu a dat câte doi pumni de ovăz cailor. Puia
era cam
neliniştit, nu stătea în loc, repezindu-se de vreo câteva ori la Fetiţa, fiind nevoit să stea între ei. Adrian s-a dus şi l-a luat pe Puiu, legându-i frâul de piciorul mesei, punându-i în faţă ovăz.
- De ce n-o laşi în pace, dacă vrei să o
iubeşti, iubeşte-o, dar n-o muşca, nu azvârli
în
ea. Sadicule!
............
ATACUL LUPILOR -Vol.3
Cititorule! Când te vei îndrăgosti, să iubeşti,
cu
dăruire, căci iubirea este liantul vieţii
conjugale.
Să nu ucizi strigătul iubirii atunci când te
va chema,
Ajută-l să trăiască ca
să
te poată chema mereu.
Golurile lăsate de
fiinţe
dragi în suflet,
se umplu foarte greu sau deloc.
Corneliu Buhuş
REGĂSIRI
La o
masă cu napronul
mov, în
lumina semiobscură
a
unui
bar
de noapte, aşezată lateral, aproape de ring, stătea un bărbat. Pe masă trei pahare
folosite, o
scrumieră plină cu chiştoace de ţigări bune, o sticlă de Scotch goală, mult scrum de ţigări peste tot. Un colţ de faţă de masă
ridicat ce acoperea o
pată
mare de cafea. Se cunoştea că la această masă au stat doi
bărbaţi şi o femeie, după rujul lăsat pe mucurile de ţigară.
Ospătarul,
un grăsun
fără aspect, circula tot
timpul,
pe lângă masa
amintită fără să o bage în seamă. Atenţia lui fiind îndreptată la
o masă comună aşezată în faţa ringului, unde căra frapiere pline luând
altele goale,
tăvi cu bucate apetisante şi umplând paharele cu o slugărnicie ieşită din comun, aproape enervantă. Se vedea că servea o
masă unde se aştepta ca partea leului să fie
grasă, sau aşa era el.
Bărbatul care s-a aşezat trăgându-şi scaunul un pic mai departe de masă
având
mezamplasul
amintit,
era
îmbrăcat într-un costum de blugi,
cămaşă din mătase de un roşu corai. Un lanţ gros din platină cu o cruciuliţă şi o verighetă trecută prin
el, se vedeau de sub cămaşa cu guler bentiţă
deschisă la doi nasturi. Bronzat, tuciuriu, cu
chelie ce mai păstra destule fire
de
păr, urme ale unei podoabe capilare prezentată intactă doar lateral şi în
spate, încărunţită bine. O barbă scurtă sură mai accentuată în partea stângă,
îi crea un aer de lup de mare, venit să-şi petreacă o seară, să-şi clătească ochii cu dansatoarele ringului, fără ca să-l tulbure nimeni. Se vedea asta după faţa lui care păstra o urmă uşoară de tristeţe, brăzdată de
un zâmbet cu care parcă vroia să-şi bată joc de
toată lumea. Cu o privire gânditoare fără studiu, fără luciu, trecu
peste toţi din local.
Se vedea
că nu-l
interesează nimeni şi nimic.
La uşa de serviciu lângă stâlpul din faţa stătea o femeie îmbrăcată în uniformă, cu ecuson în piept. Era şefa de
sală. Uniforma şi pieptănătura îi
creau o
alură de stewardesă. Buzele ei senzuale schiţau un zâmbet cuceritor. Ochii mari, expresivi au
rămas aţintiţi asupra bărbatului care s-a aşezat la masa de lângă ring. Privirile li s-au întâlnit. El s-a uitat la ea cu o privire de aducere aminte, căuta în ea ceva ce
nu-şi amintea. Renunţând la acea
căutătură, privind-o în continuare doar din plăcerea de a o privi vroind
parcă să-i spună: Ce
bună eşti!
Când i-a întâlnit privirea, simţind-o de parcă a trecut prin ea, a început să se mişte negăsindu-şi locul la fel ca un cal pur sânge. Aducându-şi aminte
ce
căuta în ea, a zâmbit mulţumitor, schiţând şi un uşor salut cu capul.
Fixând-o cu o privire săgetătoare, făcând-o să rămână pironită în loc. Văzându-i tulburarea zâmbind şi-a întors capul, urmărind ospătarul care
nu reuşise încă să-l bage în seamă. Era
singura fiinţă
din sală care nu-i observase prezenţa. Acest lucru l-a făcut să-şi încrunte sprâncenele. Când a trecut la fel de nepăsător faţă de masa din stânga lui, a
rămas surprins de indolenţa ospătarului. Cu un strigăt înfundat şi lung, l-a oprit în loc de parcă s-ar fi lovit de un zid.
– Ospătar! uitându-se
în fundul ochilor lui, ce
l-au făcut să-şi piardă
cumpătul. Dacă mai faci
un pas şi nu
vii la mine,
te zbor
în mijlocul ringului!
– Vin, vin imediat! dând să plece.
– Nu! acum!
Oprindu-se şi fără să mai comenteze nimic
a venit la masă, neîndrăznind
să
se uite la el,
încercând să
strângă de
pe masă.
– Stai! Uită-te la mine! Speriat
a luat mâna de pe pahare
de
parcă l-au fript.
– Po, po, poftiţi,
ştiţi nu avem picolo şi treabă e
destulă
dar...
– Lasă astea! Te rog să-i spui şefului de sală să vină la mine.
– Vă rog,
în
cinci minute vă servesc, las totul şi vă servesc!
– Îţi promit că nu-ţi fac nici o reclamaţie, deşi ai merita-o cu prisosinţă. Vreau să stau de vorbă cu şeful de
sală.
– Avem şefă, doamna Rodica.
– Acum ia astea de aici şi spune-i să vină încoace, comanda i-o dau
dumneaei, clar?
– Bine, dar vă
rog!
– Dacă mai comentezi mult nu mai răspund de
ce ţi-am promis, dă-i bice!Ospătarul a plecat ca din puşcă cu un mers mărunţel, lipsindu-i
doar bastonul, pălăria şi pantofii lui Chaplin, făcând abstracţie de forma fără nici o formă
a corpului. După un moment a apărut Rodica căutând cu un
dezinteres mascat prin sală, oprindu-se cu privirea asupra
bărbatului ce o privea cu acelaşi zâmbet jucându-se cu o
ţigară între degete. Până la urmă, hotărâtă a plecat spre el cu un mers de parcă încerca să-şi ţină echilibrul pe
tocuri, încercând să zâmbească şi să fie şi serioasă. Nu
a reuşit niciuna nici
alta. Cu toate astea
a ajuns la
masă şi cu o seriozitate
tremurând se prezintă:
– Bună seara, sunt şefa sălii Rodica G., ce
doriţi?
– Aveţi voie să staţi jos?
– Nu!
– Bine, atunci am să mă scol eu în picioare.
– Nu, vă
rog să staţi jos!
– M-aş simţi jenat să vorbesc unei femei stând jos şi ea
în
picioare.
–
Eu sunt în
timpul serviciului
şi dumneavoastră
clientul
nostru
şi aceasta permite
clientului să facă abstracţie de...
– De la bunele maniere. Eu nu am să ţin cont de astea şi am să fac cum cred de cuviinţă. În primul rând să mă prezint. Mă numesc simplu, Adrian şi voi fi clientul dumneavoastră în fiecare seară la aceeaşi oră, la aceeaşi masă timp de 24 de zile. Stau la camera 110 în incinta acestui hotel. Masa de seară
vreau să
o
servesc
aici.
Este
posibil,
sau
aveţi nevoie de
vreo aprobare? Plătesc numerar.
I-a spus toate astea cu o voce de om de afaceri cu o uşoară nuanţă de comandă. Rodica nu i-a răspuns imediat. A gândit un pic cele spuse de Adrian încercând să fie cât mai amabilă neştiind cu cine are de-a face.
– Doriţi singur sau însoţit?
– Singur! Dar masa să fie amenajată cu două tacâmuri şi bineînţeles cu
tot
dichisul.
– Am notat.
În
seara asta,
ce doriţi să serviţi?
– Ce-mi oferiţi?
– Vă
trimit un meniu.
– Nu-i nevoie. Aş dori un pui crocant şi o sticlă
de vin roşu cu pepsi.
– Bine! Vă doresc o seară
plăcută!
–
Un
moment! Indiferent care sunt relaţiile
dumitale familiale
şi
de serviciu aş dori ca în una din seri să obţii o derogare şi să fii invitata mea.
Nu
am nevoie de răspuns, îl voi deduce singur.
Surprinsă de îndrăzneală sau de invitaţie, a zâmbit, întorcându-se şi cu acelaşi mers
nesigur, ştiindu-se urmărită, a plecat spre uşa de serviciu. În drum s-a întâlnit cu ospătarul,
venea să schimbe napronul şi să facă mezamplasul. I-a dat nota şi cu un pretext a întors capul uitându-se înapoi. Adrian nu i-a surprins privirea se uita undeva în sală. Puţin contrariată a dispărut pe uşa de
serviciu. După
ce a aranjat
masa fără
să se
mai
ocupe de
nimeni, ospătarul a plecat întorcându-se imediat cu o frapieră în care era o sticlă de vin roşu şi patru pepsi îngropate în cuburi de gheaţă, făcându-l pe Adrian să se mire:
– Aşa de repede? Poate era pentru altcineva, eu pot să mai aştept.
– Nu contează! eu vă mulţumesc. Dacă mă reclamaţi, ştiţi şefa este
cam...
– Cam frumoasă ai vrut să spui.
– Da! aşa este. Cum doriţi, şpriţ sau separat?
– Şpriţ.
– În afară de
comandă, mai doriţi ceva?
– O cafea şi te rog să mi-o aduci înainte.
Nu urmărea pe nimeni, nu-l interesa nimic, cu toate că la una din mese
era un bărbat cu trei femei şi toţi discutau pe seama lui. Una din ele era de o frumuseţe sclipitoare. Ochelarii cu rame mari şi îmbrăcămintea ce o purta, îi dădeau un aer de pariziancă, de femeie ce ştia să se îmbrace elegant şi cu bun gust. Se vedea că venea de la o recepţie. La toţi patru domina culoarea
neagră şi albă. Păreau a fi oameni de artă sau de ştiinţă. Cea cu ochelari era mai tânără sau frumuseţea ei conservată o făcea să pară mai tânără. Avea pe faţă o expresie de uimire, de fericire, dar şi întrebătoare, făcând-o să spună celor de la
masă, fără
a întoarce o clipă privirea
de la Adrian:
– Dacă aţi ştii voi cine-i bărbatul?
– Pare a fi un străin sau un artist de
cinema.
- Dacă nu vine el la mine, mă duc eu la el, uitându-se cu o privire fixă,
aşteptând ca privirile lor să se întâlnească
Adrian aştepta să înceapă spectacolul de varietăţi. A observat că una din
cele
trei femei se uita la el. I se părea atât de cunoscută. A părăsit ideea de a-şi aduce aminte şi nici nu s-a mai uitat la masa respectivă. S-a reîntors cu gândurile la şefa de sală, a cărei asemănare difuză i-a adus aminte de cineva, de cineva ce a existat în viaţa lui, dar nu o regăsea. Cunoscuse atâtea femei spunându-şi:
„O fi semănând cu vreuna, parcă cu Nataly. Pe dracu Nataly e cea mai frumoasă de pe mapamond.
După care se
reculegea şi îşi relua normal ocupaţia ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Din umbra de
tristeţe permanentă sculptată în figura lui,
puteai deduce la acest bărbat de 50 de ani, că bilanţurile vieţii nu prea i-au
reuşit.
..........................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu