marți, 19 ianuarie 2016

Sacrificiu suprem

De același autor:

SACRIFICIU SUPREM



Cuvântul autorului



Am scris această carte în care unul din personajele principale mă reprezintă. O realizare târzie, după mai bine de un sfert de secol de la ultimele evenimente din viaţa eroului principal Vasile, când şi-a măritat fata.
Iniţial nu am vrut să mai scriu, deoarece cartea nu mai are valoare, fiind învinsă de electronică, iar scriitorii îşi subvenţionează editurile, investiţie care, din punct de vedere material, nu se recuperează nici cincizeci la sută. Un „amănunt” descurajator pentru scriitorii modeşti, ca să nu zic săraci.
În speranţa că viitorul va regla această verigă de bază a culturii, am zis să mai fac un sacrificiu material şi să mai scriu o carte. De fapt şi de drept, plăcerea de a scrie m-a făcut cel mai mult să mai risc o investiţie.
De-a lungul timpului am scris tot felul de poveşti, articole, scrisori neexpediate şi expediate, toate stocate. De multe ori le recitesc cu o plăcere deosebită, mai ales spre finalul vieţii, când amintirile sunt totuşi o hrană sufletească şi spirituală, fiind şi o sursă de inspiraţie pentru cărţile mele. Ar mai fi un amănunt: tragedia din viaţa unei soţii de erou căzut sau, mai precis, ucis în decembrie 1989, este un punct negru pentru poporul român. Tragedia vieţii ei m-a dus cu gândul la Vasile şi povestea lui relatată cu lux de amănunte în notiţele mele cu cu aproape cincizeci de ani în urmă, căreia îi dădusem şi un nume: sacrificiul suprem.
Consider că este tot un sacrificiu suprem uciderea cu gloanţe explozive a lui Ovidiu Stancu, un soţ iubitor, lăsând în urma lui doi copii şi o soţie îndurerată.
Am căutat notiţele de atunci, completate ulterior cu botezul şi nunta fetei lui Vasile şi, în final, cu scurta poveste a familiei Stancu. Înarmat cu acestea, am căutat soluţii de documentare despre viaţa lui Vasile, despre care nu mai ştiam nimic de peste douăzeci de ani. Găsind soluţia cu părintele Serafim, un călugăr de la o mănăstire cu care am colaborat şi eu cu mulţi ani în urmă când voiam să mă călugăresc. Documentarea a fost un succes, cu toate că mi-a tulburat sufletul prin răscolirea unor amintiri aproape uitate.
Recent publicasem Ideile romanţate care s-au bucurat de succes. Din lipsă materială am scos o ediţie scurtă, la fel ca cea a Atacului lupilor care s-a epuizat repede dar care nu şi-a amortizat investiţia. Cu toate acestea m-am aşezat la lucru cu credinţa că în doi ani o să o scot de sub tipar. Astăzi, 8 ianuarie 2015, exact după doi ani şi jumătate, pot spune că am definitivat manuscrisul. Sper ca în termenul cel mai scurt să iasă de sub tipar, bineînţeles dacă baza materială mă va ajuta şi dacă nu vor interveni altele legate de procedură. Sper să nu apară nimic. Spuneam la finalul cărţii că în viaţă suntem ceea ce simţim. În rest nimic nu este.
Cititorii care se vor regăsi în această poveste, şi chiar eroii care o vor citi, au scuzele de rigoare pentru anumite fraze, cuvinte, expresii în descriere şi care nu corespund poveştii trăite de ei, toate aparţin autorului. S-a procedat aşa deoarece s-a dat un pic de romantism poveştii şi anumite scene, expresii, trăiri ş.a., s-au relatat la modul general, scoţând în evidenţă dramatismul care sigur s-a produs la fiecare, în felul lui de a simţi durerea.
În Epilog (generic pentru sfârşit), am încercat să dau o definiţie a iubirii. În scrierile mele am relatat foarte multe despre iubire. Uneori am ridicat-o la rang de prinţesă, mai mult, de regină, deoarece ea realizează cele mai frumoase poveşti de iubire. Cele mai perfecte cupluri care, sub legământul iubirii, trăiesc frumos, fără să simtă prea tare neputinţele bătrâneţii. Se spune despre bătrâneţe că nu se poate vindeca, nu are leac. Topeşte trupul aşa cum se topeşte o lumânare. Tot ce putem face este să o pregătim din tinereţe, ca finalul să fie uşor. Cine reuşeşte şi înţelege acest lucru, va avea o bătrâneţe liniștită şi un final la fel. Aviz tineretului!
Pentru asta trebuie să avem ca ghid în viaţă pilda:
„Să muncim, să iubim, să trăim frumos, să ne bucurăm de viaţă ca şi cum am trăi o veşnicie, dar în acelaşi timp să ne îngrijim de suflet ca şi cum am muri la noapte.”
Dar, din păcate, trăind vremurile anilor 1990-2015, altul este rezultatul. Trăim într-o sălbăticie condusă de legile junglei, nerespectându-ne sub nicio formă învăţătura biblică amintită mai sus.
Trăind în această sălbăticie în care legea o face banul, ridic mâinile şi faţa către cer şi strig cu toată puterea: „Doamne, Vino Doamne, ca să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Fac asta ca un strigăt de disperare şi care-mi doresc să străbată toate barierele cerului, că poate s-o îndura Dumnezeu să bântuie pe toţi cei care nu au nimic uman în ei şi care produc răni adânci, aproape nevindecabile, poporului român. Asta a făcut şi face să se întâlnească tot mai rar oameni de tipul celor care alcătuiesc această poveste, care au recurs la sacrificii supreme pentru a rămâne oameni şi care te fac totuşi să nu-ţi pară rău că ai trăit asemenea vremuri.
Odată, cândva, într-o mănăstire, am stat de vorbă cu un călugăr bătrân căruia în finalul discuţiei noastre i-am pus următoarea întrebare:
– Părinte, încotro merge specia umană?
Fără să se gândească prea mult, mi-a spus:
– Spre pierzanie, fiule, spre pierzanie.
Un răspuns care m-a făcut să rămân pe gânduri, întărind dorinţa mea excentrică: Dacă Dumnezeu mi-ar da printr-o minune o secundă din puterea lui, aş desfiinţa specia umană care, cu paşi tot mai grăbiţi, merge aşa cum spunea părintele (călugărul) spre pierzanie.
Planeta cu toate resursele ei, viaţa simplă a necuvântătoarelor, a firului de iarbă, imensitatea pădurilor, a apei – acest domeniu de bază al vieţii – toate sunt în pericol din cauza acestui animal feroce care este omul. Numai Dumnezeu ştie cu ce scop a fost creat.
Având în vedere, aşa cum am mai spus mai sus, că există oameni ca Miralina, Vasile, Ovidiu şi mulţi ca ei, regret amarnic cele spuse. Dar asta nu înseamnă că nu aş face-o dacă Dumnezeu m-ar asculta. Noroc că el nu se ocupă de amânunte ori de dorinţe excentrice.
Pentru asta a lăsat selecţia naturală care funcţionează fără greşeală, generatoare a tot felul de legende, poveşti, drame, tragedii, sacrificii supreme. Toate se datorează libertăţii gândirii noastre şi a sorţii înglobată în oul embrion, acea sămânţă din care, fecundată, rezultă to ce este viu pe pământ.








 Moto:           
Am scris această carte în memoria  femeilor care au renunțat la viața lor pentru a da naștere la o altă viață, un sacrificiu suprem, greu de echivalat în valori materiale

 Gara de Nord, într-o zi de septembrie a anului 1965. Un du-te – vino în toate direcțiile și la toate ieșirile din gară este o forfotă de nedescris. Știm că lumea circulă cu trenul fiindcă este mijlocul de transport cel mai ieftin și sigur. De aceea și cozile interminabile la casele de bilete. La una din cozi, un bărbat în jur de treizeci de ani cu un bebeluș în brațe ce plângea de-ți rupea inima. Toți cei de la coadă s-au dat la o parte, invitându-l în față să-și ia biletul. Apoi tatăl căută soluții să-și liniștească copilul care nu înceta să plângă. S-a așezat jos și, cu el pe genunchi, încerca să-i dea biberonul – copilul nu-l primea, îl scuipa și plângea și mai tare. Una din femeile de la coadă s-a oferit să-l ajute. A luat bebelușul in brațe, care a tăcut o clipă, după care a continuat să plângă. L-a desfășat și văzu că era curat. L-a pipăit ușor pe burtică și îl înfășă la loc. Bebelușul era o fetiță care nu avea mai mult de o lună, poate ceva mai mult. După ce o înfășă, doamna i-o puse în brațe zicând:
 – Păcat că nu mai am lapte, dacă-i puneam țâța în gură tăcea….
 – Asta așa este, am o vecină care alăptează și are lapte să o alăpteze și pe ea.
 – Dar maică-sa unde-i?
Bărbatul nu a răspuns pe moment, plângea…Cu fata in brațe dădu să plece neputând să-și stăpânească lacrimile.
 – Stai, iartă-mă, dacă-i ceva de care nu vrei să vorbești nu-i nimic, dar ascultă, fetița are colici puternici și, cum ieși din gară este spitalul CFR; du-te repede cu ea la urgență.
 – Mulțumesc ! Și a plecat ca din pușcă.
Cornel auzi toată discuția. A considerat-o un caz neinteresant și s-a îndepărtat. Totuși, fiind proaspăt însurat ar fi vrut să-l cunoască, părea că era de vârsta sa. Ceva, cineva, îl îndemna să se întoarcă și să-l caute, să-l cunoască. Cornel avea un an de căsnicie. Nevastă-sa era o dulce. Nu-și dorea copii, dar acest om îl atrăgea ca un magnet și, fără să se mai gândească, a părăsit problemele ce le avea, s-a întors și a plecat spre spital.
 La urgență nu era. A întrebat pe una din fete dacă a venit un bărbat cu un bebeluș ce plângea.
 – Ba da, i-a răspuns ea, a plecat cu o infirmieră la secția de copii.
 – Unde-i secția de copii?
 – Dacă vreți, vă conduc eu, merg acolo.
 A plecat cu asistenta respectivă, cu Emilia, după cum arăta ecusonul ce-l avea la gât. O fată frumușică foc, cam tinerică pentru funcția de asistentă. A studiat-o cu coada ochiului – se prezenta bine, chiar foarte bine. Tentantă în tot ansamblul ei, dar avea pe deget un inel și o verighetă groasă ce l-a atenționat asupra discuției și a părăsit intențiile sale de amorez. Nu a rezistat însă să nu o atingă ușor luându-o de braț și șoptindu-i la ureche un mulțumesc prelungit. A simțit adierea plăcută a părului dar și un miros puternic de naftalină de la halat. Fără a schița vreun gest de respingere i-a spus
 – Nu aveți pentru ce, uitați, am ajuns. În capăt, unde sunt salvările este urgența.
 – Încă o dată vă mulțumesc mult. Înainte de a se dezlipi de el a apăsat brațul ei pe trupul său. A văzut cum și-a frânat pornirea de a pleca, a stat un pic lipită de el și a plecat în viteză. Se gândea să se ducă după ea, să-i dea o întâlnire, să mai vorbească cu ea, dar și-a spus: omule, ești însurat, nici nu s-a uscat cerneala pe certificatul de căsătorie și ai văzut ce verighetă groasă avea….A râs, a urmărit-o cu privirea pe holul lung unde intrase. A simțit că o urmărește și a întors capul. Dacă îi făcea vreun semn cu mâna precis se ducea după ea. A zâmbit din nou și și-a spus: nu ești normal, omule, ispita te omoară! și a plecat la urgență.
 In sala destul de mare, cu tot felul de mese și aparate nu era decât o femeie cu un copil care dormea iar două asistente urmăreau ceva la un aparat.
 A întrebat pe una din ele despre cel pe care îl căuta, aceasta i-a spus să vorbească încet. A ascultat foarte atent. – nu se auzea niciun plânset de copil . În șoaptă a întrebat-o:
 – Omul care a venit aici avea în brațe o fetiță care plângea rău de tot.
 – Sunteți rude?
Fără să se gândească a răspuns:
 – Da.
 – Văd că s-a dus cu ei în salon. Uite că vine doamna doctor. Dânsul întreabă de omul care a venit cu fetița.
 – S-a liniștit, avea dureri mari la burtică, vine și dânsul imediat. A mai rămas să-i facă fetele un ceai, să aibă la drum. Mititica, maică-sa a murit imediat după ce a născut-o. În rest, e sănătoasă tun; dacă respectă ce i-am spus să facă, nu va avea probleme. Sunteți rude?
 – Într-un fel, a mințit Cornel.
Și, ca să fie minciuna mai gogonată, a mai spus:
 – Am auzit de necaz și am venit după el.
 Doctorița a mai spus:
 – A plâns tot timpul când îmi povestea. M-a cutremurat povestea lui. Cred că asemenea cazuri sunt rare … mama fetei a murit după ce a născut-o.
 Cornel nu a mai zis nimic, s-a retras să-l aștepte. Voia să fie o întâlnire mai discretă, să nu-și dea seama fetele că a mințit. Se uita la asistente și la doctoriță. Între timp apare şi tată fetiţei. Toate trei l-au întâmpinat și l-au întrebat dacă mai are nevoie de ceva, de orice. A auzit cum le-a spus că nu are nevoie de nimic, decât de…a vrut oare să spună de mama fetei?A ridicat o mână în sus și a spus: Doamne, dacă exiști, nu ai fost drept cu mine!
 Toate cele trei femei l-au îmbrățișat, au luat-o pe rând pe fetiță în brațe și l-au condus până la intrarea în gară. Cornel a ieșit și el afară și căuta un pretext ca să se atașeze grupului. Nu știa nimic despre el, nu știa ce să-l întrebe și a lăsat lucrurile să se desfășoare la întâmplare.. Abia ieșise pe ușă și a auzit pe una dintre asistente vorbindu-i despre el. Ca să nu complice și mai tare situația le-a ieșit în față:
 – Ce faci, măi omule, am auzit de necazul tău și, întâmplător, te-am văzut în gară. Cum este?
 – Cred că-i bine. Vă mulțumim din suflet, le-a spus încă o dată la despărțire celor trei femei.
Fetița dormea, iar tatăl se uita nedumerit la Cornel.
 Au pornit în tăcere alături și, probabil, încerca să-și aducă aminte de însoțitorul său. Cornel i-a explicat de ce l-a așteptat. S-au prezentat și a aflat că îl chema Vasile, iar micuța sa minune se numea Miralina. Trenul pentru care avea bilete plecase demult. La Informații au aflat că pe direcția respectivă mai avea tren la ora opt seara., tocmai peste șase ore. Doctorița îi propusese la plecare ca să înnopteze la spital dacă se ivesc probleme cu plecarea. Cornel a venit cu propunerea sa:
 – Eu pot lua o cameră la hotel, adică trebuie să iau și poți să stai cu mine și mergem dimineață, ca să nu mergem noaptea.
 – De acord, dar nu te cunosc…
 – Asta-i problema? Suntem din același oraș și dacă mă gândesc bine, ne-am și întâlnit. Nevasta ta era blondă, cu părul lung, pe spate…
 – Da….și s-a întunecat la față.
 – Lasă, nu te mai gândi. Ești de acord cu propunerea mea?
 – Da, cum să nu?
Au făcut întrerupere la bilete, Cornel a comunicat la serviciu că are o problemă și trebuie să ajungă acasă. Au luat camera la hotel, și-a instalat musafirii și i-a spus lui Vasile:
 – Eu dau o fugă până în Piața Romană să las niște acte și vin imediat.
 – Văd că fata mea doarme, am să stau și eu lângă ea până ce vii.
 Două zile și două nopți cât a fost în compania lui Vasile și a fetei lui, bebeluș de o lună, Cornel a admirat nu numai frumusețea de bebeluș ca din icoane, ci și răbdarea lui Vasile când se ocupa de ea, când o spăla, când o înfășa, când o hrănea, bucuria din priviri când o ținea în brațe. Copilul gângurea, dădea din picioare și râdea, parcă, cu toată fața. Se îndrăgostise de aceste două ființe și voia să știe cât mai multe despre viața acestui om care prin povestea lui a atins cele mai sensibile corzi ale sufletului lui Cornel care-și spunea:” Am să încerc și sper să reușesc, să schițez această poveste trăită de niște oameni cum puțini sunt în rândul speciei umane. Voi încerca să intru în pielea lui Vasile și să spun povestea așa cum mi-a spus el mie, chiar cu lux de amănunte. “ Timp aveau suficient, deoarece doctorița la despărțire a subliniat:”Ar fi mai bine să nu plecați, să mai stați o zi, să ne convingem că totul este în ordine cu fetița.”
Vasile, cu greutate a fost de acord, acceptând fără reținere propunerea lui Cornel să stea cu el la hotel. A făcut bine că a ascultat doctorița deoarece dimineața fata plângea din nou. La prima oră erau la cabinet. Când l-a văzut, doctorița a vrut să cheme salvarea, să-l trimită la spitalul de copii, l-a întrebat pe Vasile dacă are unde să stea. Cornel a răspuns repede în locul lui:” stă cu mine la hotelul din apropiere”. Cerându-le numărul camerei, doctorița i-a asigurat că fetița rămâne pe mâini bune. Vasile s-a lăsat cam greu dar Cornel l-a asigurat că poate să stea cu el și o săptămână, nu se pune nici o problemă.
 Vasile venise la București să-și ia fetița de la maternitatea unde se născuse și unde rămăsese sub supraveghere medicală după moartea mamei sale. Cornel venise la București într-o delegație și, totodată, tatona terenul deoarece voia să-și schimbe serviciul. Se făcea organizarea de șantier pentru Metrou, un șantier care avea nevoie de muncă calificată și era de amploare națională.
*
*                      *
 Anul 1965 a fost anul în care orânduirea comunistă aflată sub tutela URSS, a consolidat în aproape toate domeniile un făgaș lipsit de contradicții politice pentru a reface țara. Cu metode proprii a scăpat de structurile vechi care frânau dezvoltarea țării afectată puternic de sărăcie și analfabetism; era încă vie amintirea corupției de război și a foametei. S-au creat locuri de muncă, s-a eliminat, în parte, analfabetismul, au apărut școlile profesionale cu oameni calificați în meseria lor, s-a ajuns la agricultura intensivă prin colectivizare, au apărut sute de kilometri de irigații, s-au deschis șantiere, uzine, combinate unde era necesară multă forță de muncă. Copilăria tinerilor din generația lui Cornel era marcată de anii de război și de foametea care urmase. Tot în acei ani URSS și-a retras armata de pe teritoriul țării noastre și rămâne ca istoricii să stabilească și să facă cunoscut lumii, în ce condiții. “Memorialul durerii” este o mărturie grea, dar fără sacrificiul lor țara nu putea ieși din sărăcie, iar amenințarea pe care o reprezenta sistemul sovietic nu ar fi ieșit din scenă. Subliniez – eroii de atunci, în special intelectualii sacrificați de comuniști sub directa coordonare a sovieticilor, au salvat milioane de tineri de la sate și nu numai, care trăiau sub limita sărăciei, răpuşi de subnutriţie şi de tifos.
 Conducătorii comuniști de atunci au căutat toate metodele ca acest buldog-URSS să afecteze cât mai ușor, populația, să nu desființeze țara ca stat. În acele condiții grele granițele au fost păstrate, mai puțin Moldova lui Ștefan care a fost decimată de sovietici.
Românii adevărați au fost deportați iar în Moldova sovietică au rămas simpatizanții sistemului sovietic. Cu gândul la cei sacrificați în urmă cu o jumătate de secol în scopul declarat de conducătorii de atunci: refacerea țării, amintesc de alți eroi, aceia din 1989, care și-au vărsat sângele pentru o revoluție furată de oligarhi cu sprijinul occidentului și țara a fost din nou aruncată în sărăcie prin distrugerea industriei, a micilor meseriași iar agricultura s-a întors cu cincizeci de ani în urmă, când se ara cu vaci înjugate și cu calul la plug. În privința asta nu există comentarii. Cei care încearcă să deturneze adevărul o fac în nume propriu, în scopuri personale, clădindu-și averi fabuloase pe spinarea acestui popor ușor de manipulat.

*
*                      *
După această scurtă incursiune în trecut, asta aşa, ca o aducere aminte, să revenim la povestea noastră luată un pic mai de la început.
Prin 1935, într-un sat din Lunca Bârladului, se năștea o fată, botezată Miralina. Ursitoarele nu au fost prea darnice cu ea. Fiind prima născută ea a devenit un fel de dădacă pentru frații ei mai mici, două fete și trei băieți. În anul 1944 familia primește înștiințarea că tatăl copiilor a căzut pe front. Pământ nu aveau, munceau cu ziua, la boier și duceau un trai la limita sărăciei. Ca orfani primeau ajutor de la stat și de la oameni mai avuți dar era insuficient pentru un trai decent. Și a venit foametea din ’46 – ’47. Mulți copii orfani au fost adunați și trimiși în zone mai bogate, unde seceta nu a făcut ravagii. Miralina și maică-sa cu doi frați mai mici au rămas acasă. Foametea și tifosul începuseră să ucidă mai întâi pruncii. Frații Miralinei au fost și ei atinși de această boală necruțătoare și Miralina, având grijă de ei, s-a îmbolnăvit și ea. Autoritățile erau îngrijorate de pierderea copiilor și a început o campanie de salvare a tinerilor de la sate. Se poate spune că Miralina a beneficiat de acest ajutor dar calitatea îngrijirilor a lăsat de dorit în cazul ei și rezistența la microbi i-a fost diminuată rămânând cu o sensibilitate la un rinichi.
 Tot pe atunci, într-un alt sat, vecin, trăia o altă familie cu șase copii orfani tot din cauza războiului. Cel mai mare dintre copii se chema Vasile; el era Vasile cel mare, căci mai avea doi frați cu numele aceluiași sfânt – Vasilică și Vasile cel mic și două surori, Ileana și Margareta. Și aici greul familiei îl ducea mama cu copilul născut întâi, cu Vasile cel mare. Copilăria și apoi adolescența le-a fost furată de război și foamete. Averea lor era compusă din un hectar și jumătate teren arabil, o casă, zece oi și o vacă. Vasile cel mic și una din fete au fost internați în spital la Bârlad, loviți și ei de tifos. Fata a stat în salon cu Miralina și cum la Ileana venea Vasile cel mare tinerii s-au cunoscut, Miralina de vreo doisprezece ani și Vasile, de șaisprezece. Le-a rămas vie în amintire acea întâlnire de la spital. Într-un fel s-au împrietenit dar fiind din sate diferite nu au mai avut ocazia să se întâlnească.
 Anii au trecut. Pe toate planurile viața a intrat în normal. Pe plan destul de larg s-a realizat colectivizarea și I.A.S.-urile – Întreprinderi Agricole de Stat. Ca din pământ au apărut, au răsărit livezi, podgorii, creându-se astfel multe locuri de muncă. Toată lumea avea de lucru la un nivel destul de mulțumitor, cu foarte mici excepții, asta în zonele unde nu s-a putut acționa dar s-au găsit soluții. Toată țara era un mușuroi de furnici, sau stup de albine. Cei care au trăit în acele vremuri pot confirma. Au fost și necazuri dar timpul le-a rezolvat. În acest furnicar de oameni care munceau pentru reconstrucția țării se găseau și eroii noștri, Miralina și Vasile. Miralina a ajuns o zootehnistă de încredere în C.A.P. iar Vasilică era deja maistru principal într-o fabrică de renume . Calitățile lor profesionale necesitau o pregătire politică. Fără să știe unul de altul au fost selectați să meargă la o școală de partid, la Ștefan Gheorghiu. La începerea cursurilor din septembrie s-au regăsit. Vasile nu a recunoscut-o pe Miralina – trecuseră ani de la întâlnirile din spital ; Miralina nu uitase însă băiatul care le aducea buchețele de flori.
 Când el a cercetat-o mai atent cu privirea, aparent în trecere, ea s-a apropiat cu curaj și i-a spus:
 – Cândva, nu așa de demult, un băiat îmi aducea flori…
Cu un zâmbet sincer, pornit din tot sufletul, Vasile îi luă mâna și i-o sărută.
 – Iartă-mă, mă uitam la dumneata și nu știam de unde să te iau…Cum să-ți zic? Dumneata sau colega?
 – Simplu, Miralina. Îți aduci aminte ce compliment mi-ai făcut când ai venit la sora ta, la spital? Apropo, ce mai face Ileana, parcă așa o chema.
 – La care să-ți răspund?
 – Ia-le pe rând.
 – Complimentul: parcă ți-am spus ceva despre ochi. Se gândi puțin și răspunse sigur pe el, cu un zâmbet ușor: Ce ochi albaștri ai, mai că-mi vine să mă scald în ei! Parcă așa ți-am spus, nu? Dacă nu făceai ochii mari nu cred că-mi aminteam…
 – Cam așa mi-ai spus, poate ceva mai stângaci…Și Ileana ce face?
 – Bine, vrea să meargă la liceu, să se facă inginer agronom ca să nu mai fie secetă. Iar tu?Ce mai faci? Știu că sunteți mulți frați.
 – Toți sunt bine, unul câte unul își ia zborul; eu sunt zootehnist la C.A.P. și m-au trimis la școala asta. Nu știu la ce-mi ajută mie dar sunt disciplinată și am venit…mi-am lăsat treburi neterminate și, din păcate, nu le poate face nimeni…Tu?
 – Și eu la fel, dar ceva mai puțin important cu serviciul căci am maiștri de schimb care-mi țin locul.
 – Am auzit că fabrica voastră este renumită…
 – Este, este, nu am ce zice. Mulțumim lui Dumnezeu!....
 – Taci, că ăștia nu-s cu Dumnezeu…..
 – Nu-i nimic, trebuie să ne rugăm căci puterea rugăciunii este mare. Dumnezeu ne aude și ne păzește? Eu cred că atunci când îți dorești un lucru se cuplează în cap circuitele și așa se face că dorința se împlinește. Mama, în rugăciunile ei, nu-l mai pomenește pe Dumnezeu dar ne pune să ne facem semnul crucii tot timpul: când ne culcăm, când ne sculăm, când stăm la masă; cum mă închin acum că te-am întâlnit…
 Miralina nu a zis nimic dar vorbele lui le-a simțit adânc în suflet. Îl luă de braț și se lipi de el ca un fel de răspuns, că o impresionau cele povestite de el care a continuat:
 – Când era tata pe front, mama stătea nopți întregi cu candela aprinsă și se ruga. Când a primit telegrama”CĂZUT LA DATORIE” nu a vărsat nici o lacrimă și în fiecare seară se certa cu Dumnezeu. Când a citit-o am văzut cum s-a albit ca varul. A luat-o pe cea mică în brațe și, cu puțină ură în glas a spus: “ Îți mulțumesc, Doamne !” M-a luat de mână și am intrat în cameră. Se stinsese candela, lucru rar întâlnit la noi. După ce o aprinde zice: „Puteai să nu te stingi!” S-a așezat apoi pe pat și cu o voce pe care nu o cunoșteam, ce i-a rămas și acum, a spus ce gândea. După ce i-a făcut rânduiala lui tata, în drum spre casă mi-a spus:”Vasilică, mamă, noi doi trebuie să ne descurcăm.” Știu că atunci mi-am jurat să nu mă dezlipesc de mama cât va trăi ea.
 – Ce ciudat, la fel am pățit și eu…mama pentru mine este totul.
 – Nu te-ai măritat….
 – Am avut niște tentative, dar mama nu mi-a dat binecuvântarea.
 – Este ceva ciudat la noi! Nici mie mama nu mi-a dat binecuvântare decât să merg la școala profesională, apoi la cea de maiștri. Fiecare sâmbătă și duminică precum și concediile le fac la mama.
 – Și eu la fel. Se duce lumea la mare, eu nu am plecat până acum de acasă dar mi-a spus ea: “Du-te, mamă, că poate mai înveți ceva și vedem noi cu măritișul…” Dacă cineva mi-ar cere viața pentru mama, aș ceda-o fără să stau pe gânduri… Uite, acum îmi vine să plâng, îmi este dor de ea. Când întârzii vine după mine la C.A.P. și îmi aduce poale-n brâu și gogoși cu dulceață de trandafiri…
 – Mama mea este mai dură un pic. Cu vocea ei de dascăl de biserică mi-a spus odată: “S-au făcut atâtea școli și ăștia mici poate vor pleca, dar tu și cu Ileana veți rămâne cu mine și de va fi să te însori vei avea lângă tine două suflete care te vor asculta cu sfințenie. Eu nu am ieșit din cuvântul lui taică-tău, ierte-l Dumnezeu cu toate păcatele lui, că nu-i om să nu aibă păcate, iar de rostul Ilenei ne vom ocupa noi.”
 Cursurile nu începuseră, se făcea doar organizarea claselor care nu erau decât patru. Cei doi tineri, nefiind implicați, au avut tot timpul să stea de vorbă. Au mers împreună la spectacole iar când mergeau în sala de lectură, scriau acasă celor dragi. Cam așa se desfășurau zilele lor. Încetul cu încetul prietenia lor a căpătat alte dimensiuni. Au apărut primele declarații de iubire, chiar planuri de viitor. Racheta o avea în mână Miralina și Vasile se supunea cu sfințenie vorbelor ei, cu toate că, uneori, trăiau momente care ar fi rupt orice jurământ. Cea care aducea calmul era Miralina, îi punea degetele pe buze și îi spunea: “Gata, până aici. Hai să ne plimbăm, răcoarea serii ne va face bine…”
Vasile încerca să-i jure, să-i promită luna de pe cer, să o asigure că nimeni și nimic nu-l va opri să o ducă drept noră mamă-sii; dar Miralina era categorică și i-a spus:”Fără binecuvântarea mamei nici un bărbat nu se va atinge de mine!”
*
*                      *
 În vacanța de iarnă Vasile și-a propus să meargă cu maică-sa la Miralina să o cunoască și să facă un program comun pentru sărbătorile de iarnă. Pentru a nu o lua prin surprindere, a anunțat-o la telefon de intențiile lui. Când a dat telefon a răspuns sora Miralinei care i-a spus că Miralina nu-i acasă.
– Când vine să-i spui că a sunat Vasile și că duminică vă fac o surpriză.
– Bine, Vasile, am recepționat, a răspuns Miralina care venise.
– Erai acasă?
– Nu, dar am venit și asta mică, pe muțește, m-a chemat la telefon.
După o convorbire destul de scurtă a rămas că duminica viitoare le va face o vizită.
Ca o paranteză să-i facem un portret Miralinei, a cărei poveste spusă de soțul ei te copleșește.
O blondă originală cu ochi albaștri ca apa unui bazin curat placat cu gresie albastră. O față mai mult dreaptă decât rotundă, un nas drept, curbat puțin în sus, creându‑i buzei de sub el o senzualitate aparte. Un păr blond, mătăsos, lăsat în bucle ce-i acoperea urechile, era legat la spate formând o coadă de cal destul de bogată. Bărbia, proporționată cu fața, avea o ușoară gropiță. Gâtul nu prea înalt, proporțional cu umerii, iar prelungirile curbate de la baza gâtului, acoperea uniform umerii, creându-i o formă estetică și plăcută ochiului. Privită din spate aveai în față un bust cu talia subțire, șoldurile ușor curbate pe aceeași linie cu umerii. Picioare drepte cu pulpe ieșite în evidență dar nu exagerate. Ținuta dreaptă, toate la un loc, îi creau o alură fără greșeală a unei femei bine conturate, în spatele căreia puteai să mergi și să ți-o imaginezi în toate ipostazele. Privită din față, de asemeni, nu-i găseai nici o greșeală. Când vorbeai cu ea se uita la tine fără a te fixa cu privirea. Nu o interesa decât discuția și trebuia să fii la subiect, nu o interesau dulcegăriile. Seriozitatea și frumusețea ei eclipsau. Cei care nu reușeau să o cucerească, o invidiau și îi spuneau “prințesa virgină”. Avea aproape treizeci de ani și nu a cunoscut ce e dragostea, nu a sărutat-o nici un băiat, nu avea nici o noțiune de viață sexuală. Toate astea s-au structurat în sufletul și în viața ei din copilărie, din timpul războiului, când a rămas fără tată. Poate că toate aceste scrupule își aveau rădăcina în lipsurile îndurate de familie, în respectul și dragostea purtate mamei dar sigur erau alimentate de sufletul ei luminos și dedicat celor apropiați. Poate se mai gândea încă la cei care-i dăruiseră șansa de a trăi și, printre ei se afla și un unchi, un frate al tatălui său. Acesta i-a ajutat în timpul foametei mergând în alte regiuni unde seceta nu fusese atât de aspră ca în Moldova. Împreună cu alți bărbați călătoreau sus pe tren, iar când întâlneau sârme, un planton îi avertiza să se lungească pe vagon, strigând:” sârma!”. Unchiul Miralinei nu a fost atent și l-a măturat sârma, cum au zis oamenii, iar Miralina amintea celor din jur, deseori, de unchiul pe care l-a omorât sârma. Mult timp după secetă și foamete moldovenii au dus cu ei în alte locuri, pe la Brașov sau alte orașe unde găseau de lucru, această poveste a sârmei, transmisă din generaţie în generaţie şi pe care o redăm în continuare – aşa cum a spus-o Vasile lui Cornel, asta ca un adevăr istoric.
În timpul foametei din 1947-1948, care a cuprins aproape toată Moldova, oamenii şi în special bărbaţii mergeau după alimente în zonele unde nu a fost secetă (zona Olteniei şi Ardealul). Călătoria o făceau cu trenul sau cu „trinul” cum spunea Vasile, eroul principal al poveştii. Fiind foarte aglomerat, mulţi se urcau pe vagoane. Din loc în loc, măsuri calculate şi în special al curbe, sârme de telegraf şi telefon înşirate pe stâlpi, paralel cu linia, erau ancorate cu ancoră din sârmă groasă prinse de un stâlp bine fixat în pământ. Sârma de ancoră, traversa calea ferată la o înălţime de un stat de om faţă de înălţimea vagonului. Cine nu era atent să plece capul ori să se lungească pe vagon, era măturat de sârmă, aruncându-l de pe vagon. Mulţi nu supravieţuiau în cădere şi mureau sau rămâneau schilozi.
Fiind accidente repetate, când erau mulţi se punea un plancton cu rândul, care era atent la sârmă, iar când apărea striga !sârma” şi toţi se lungeau pe vagon. Unchiul Miralinei nu a fost atent şi l-a măturat sârma. În cădere nu a supravieţuit. Miralina, când era mai mică, spunea că l-a omorât sârma, aşa cum a moştenit de la cei care au fost martori.
Această explicaţie i-a dat-o Vasile lui Cornel când i-a povestit despre amintirile dureroase din timpul foametei. S-a făcut această paranteză deoarece mulţi moldoveni care au venit la Braşov aduşi pentru calificare la locul de muncă, erau porecliţi „sârme”.
Mulţi nu ştiau de unde vine această poreclă, confundau sârmele din acea perioadă cu sârmele electrice a transmisiilor cu locomotive electrice care au apărut mult mai târziu. De asemenea, pe vagoanele de tren care erau tractate de locomotive electrice nu se putea merge pe vagoane nici cu echipament special – 28000 V te ardea instantaneu.
Mult timp a circulat o glumă. La Braşov, fiind mulţi moldoveni, cânt te plimbai pe stradă ca să-ţi dai seama cine-i moldovean, strigai „sârma” şi cine pleca capul era moldovean. O glumă dezinvoltă care, cu timpul a dispărut.
Aceasta este povestea adevărată a sârmei, confundată de mulţi cu sârmele electrice.
În timpul foametei din 1947-1948 nu aveam căi ferate electrificate.
După această scurtă paranteză istorică, să revenim la protagoniştii noştri. După convorbirea telefonică de mai sus, Vasile a plecat, în duminica următoare, împreună cu mama lui, cu flori şi cadouri pentru toată lumea şi Ileana mai puţin sora mai mică, care a rămas acasă cu colegele ei.
Când a ajuns la casa Miralinei, poarta era deschisă şi au intrat în curte, care era proaspăt măturată şi stropită contra prafului. Casa veche dar renovată cu acele prispe din pământ şi stâlpi sculptaţi geometric şi care susţineau acoperişul prelungit ca să ferească prispa de ploaie, pereţii destul de drepţi, văruiţi proaspăt. Uşile şi geamurile vopsite în albastru deschis, acoperişul învelit cu tablă zincată.
Alături se afla o bucătărie de vară și încă o cameră, lângă ea. Flori multe la ferestre iar aleea de trandafiri ce i-a primit la poartă, mai avea, ici și acolo, câte un bobocel înghețat. În partea cealaltă a casei, mai în spate se vedeau alte acareturi pentru păsările și animalele curții și o boltă de vie te lăsa să te gândești la un pahar de vin al casei cu care vei fi îmbiat. Curtea era goală, fiind duminică toţi ai casei se aflau la televizor. Prima care a observat că a intrat cineva în curte a fost mama, care a ieșit degrabă să-i întâmpine pe cei doi pe care nu-i cunoştea. A înțeles imediat despre ce-i vorba când s-a prezentat Vasile. Mai ales că avea și niște flori în mână şi în casă se vorbise de el. Cu mâinile amândouă şi-a cuprins obrajii spunând:
– Miralina mi-a povestit de dumneata, trebuie să vină, este plecată la fermă.
Nici nu a terminat bine fraza că Miralina intră pe poartă.
– Iată-mă, mamă! Aceasta era surpriza?, îl întrebă pe Vasile. Bună ziua și bine ați venit!, spuse ea privind mai mult către mama lui Vasile.
– Doamne, a zis mama Miralinei, îmi pare rău că n-am știut, să mă fi pregătit și eu cum se cuvine. Și se duse să o îmbrățișeze pe mama lui Vasile.
– Nu trebuia nici o pregătire, știu că la voi în sat este un fel de serbare și am venit să vă invităm, a spus Vasile sorbind-o din ochi pe Miralina. Când și-a dat seama că poate fi observat, o privea mai pe furiș.
– Acceptăm invitația, spuse Miralina, dar cât mai stau de vorbă mamele noastre hai până la fermă să-ți arăt unde lucrez și să vezi ce vițeluși frumoși avem.
– Sunt tare curios, hai să mergem. Nici nu au apucat mamele să zică ceva că și ieșiseră pe ușă urmați de frații mai mici ai Miralinei.
 Era devreme pentru serbarea satului – aniversarea a trei sute de ani de când era trecut în acte această localitate de pe valea Bârladului. Serbarea se ținea la căminul cultural, cu program de muzică populară și dans. O atracție în plus era bufetul organizat de Primărie ce oferea mici cu muștar și bere. Vasile și Miralina s-au gândit să rezerve o masă și, în cinstea ei, s-a pregătit o masă specială. Au început și șușotelile – prințesa virgină are iubit, zootehnista se mărită…Până târziu, seara, cele două familii au petrecut. La despărțire mamele au căzut de acord ca și Miralina cu mama ei să răspundă invitației lui Vasile, de ziua lui, în prima zi a Anului Nou.
*
*                      *
 Vremea era încă frumoasă. Semne că ar veni zăpada nu se arătau. Vasile s-a pregătit cu tot ce trebuia. Din porcul tăiat la Crăciun vorbise cu maică-sa să pregătească ceva specialități. Totuși mai lipsea ceva. Își dorea un costum de haine elegant. Fiind subțirel și destul de înalt nu ar fi fost greu – văzuse în București unul care-i plăcea. Îi venea să dea o fugă să îl cumpere. Se duse la prietenul său, croitorul, să se sfătuiască. Acesta îl puse să-și aleagă stofa, îi recomandă o stofă subțire de Partizanu Brașov care se găsea la Romarta. I-a plăcut cum arăta – bej închis cu puncte auriii, foarte discrete și cumpără trei metri. Prietenul nu l-a asigurat că-l va termina și, pentru orice eventualitate, se gândi să-și ia ceva nou, să-l vadă Miralina că se bucură de venirea ei. Maică-sa nu-l putea ajuta, ea era adepta culorilor sobre . Îi ceru părerea soră-sii, Ileana, care-l iubea la nebunie. Când era în compania lui era cea mai fericită și îi plăcea să-l ia de braț când mergeau în oraș. Cine îi vedea putea jura că sunt o pereche de îndrăgostiți. Auzindu-l cât era de trist că nu știa cum să se îmbrace când vine Miralina, ea a râs și i-a spus:
 – Pentru asta ești trist, nene? Niciodată nu-i spunea pe nume, ci doar nene. Hai cu mine în oraș și de nu ți-o plăcea cum te îmbrac eu….Am și văzut ceva frumos, mă gândisem să-ți fac un dar de Sfântul Vasile.
 – Bine, hai să mergem, cred că mai găsim deschis la magazine…
După o jumătate de oră cu mașina, au intrat în magazinul universal din Bârlad. Ideea soră-sii era pe placul lui: o geacă de piele ca mănușa de moale, de culoare bej spre maro, lângă un pantalon gri din tergal și cu un pantof negru de piele, elegant, lucrat la Cluj. Când s-a îmbrăcat în camera de probă nu-i venea să creadă ce bine îi veneau. O chemă pe soru-sa care și-a pus mâinile pe obraji, nu mai putea de dragul lui. Îi aranjă un pic frizura și îi spuse:
 – Nene, ești ca de pe revistă! Stai așa îmbrăcat.
Nu a acceptat propunerea ei, se îmbrăcă cu hainele vechi și o rugă pe vânzătoare să le împacheteze frumos. De bucurie, îi puse Ilenei în brațe pachetul și o luă în brațe ca pe o păpușă, așa cum o lua când era mai mică, sub privirile curioase ale celor din magazin. Cu o mână agățată de gâtul lui, Ileana îi zise râzând:
 – Lasă-mă jos, nene, că sunt grea!
 – Nu ești grea, iubito, te duc așa până la mașină.
– Treaba lu’ matale, mie îmi place!
Lumea se uita după ei admirând originalitatea acestei perechi care părea așa de fericită.
La ieșirea din magazin s-au întâlnit cu doi colegi de serviciu ai lui Vasile care l-au întrebat ce a pățit fata de o duce în brațe. Ileana a răspuns repede:
 – N-am pățit nimic, este iubitul meu și așa mă duce el. Vasile le spuse că este soră-sa și unul din ei o luă de bărbie și-i zise:
 – Iubitul tău, așa-i? Gata să cred că Vasile s-a prostit și a devenit corupător de minore…
 – Îmi pare rău pentru dumneata dar nu sunt minoră.
– Cum să fii tu minoră, arăți ca o minoră! Tu ești surioara mea dragă! Hai să mergem! Salut, băieți!
– Salut, scuzați, domnișoară aprecierea greșită, dar n-am știut că Vasile are o soră așa faină…
– Așa frate, așa soră, a spus Ileana luându-l de braț și trăgându-l după ea.
Din urmă, unul din băieți strigă:
 – Am auzit că ai planuri de viitor, pe când nunta?
– Niciodată! le-a strigat Ileana și au dispărut în mulțimea de pe stradă . Ileana era geloasă pe orice femeie cu care stătea frate-su de vorbă și Vasile știa asta. Era curios cum se va purta cu Miralina când va veni la ei.
 A venit și ziua mult așteptată. Vasile s-a trezit devreme și maică-sa l-a dojenit că nu se mai odihnește.
– Să am timp să le fac pe toate, mamă.
– Dar nu ai nimic de făcut.
– Vreau să schimb uleiul la mașină și să mă pregătesc să merg să o aduc pe Miralina. Ileana sta în ușă și asculta, apoi zise:
– Deci până la urmă este adevărat ce spune lumea?....
– Da, iubito, este adevărat și scoală-te și tu că te iau cu mine.
– Nu merg nicăieri, o urăsc de pe acum!....și dispăru în cameră.
– Treaba ta dar o să-ți pară rău. Ce zici de ea, mamă?
– Vezi-ți de treabă, te iubește și îi este frică că n-ai s-o mai iubești.
– Sper să nu o ia în serios…
– Fii fără grijă, ai să vezi când ai să pleci, apare și ea. Acum sigur este cu soră-sa în fața oglinzii și o întreabă cum îi vine rochia…Du-te și crapă ușor ușa și ai să vezi.
Vasile mai avea o soră mai mică, născută în timpul războiului și era răsfățată de toți. O chema Margareta, după un semn asemenea acestei flori pe care o avea ca un tatuaj pe umărul drept. Maică-sa le explicase acest semn astfel: “Când am fost gravidă cu ea tatăl vostru mi-a adus în seara dinaintea plecării pe front un buchet de flori. Îi plăceau florile de câmp printre care și margaretele. În seara aceea, după ce și-a aranjat animalele, a venit cu un buchet de margarete. A luat una și mi-a băgat-o în sân, a alunecat poate pe burtă…Cred că Dumnezeu, pe care sunt supărată până la El și înapoi a știut ce va fi cu tată-tău și mi-a lăsat drept alinare floarea lui preferată prin acest semn. Când i-am arătat semnul, sau mai precis când a văzut semnul la botez, părintele mi-a spus: “Fata ta este însemnată, înseamnă că Dumnezeu îți transmite ceva.” Așa era, i-am spus, am primit telegrama că a căzut pe front dar mai aștept că poate nu-i căzut iar de-a fi așa, o să vin să-i fac rânduiala. Iar părintele mi-a răspuns că să-l ierte Dumnezeu și eu să nu uit că puterea lui este mare “Într-o discuție cu Vasile, după botez, maică-sa i-a spus:”Eu nu cred o iotă din ce a spus popa. Noi ne-am iubit foarte mult și când a plecat mă gândeam cu toată dragostea și puterea de a gândi că, de se întâmplă ceva cu el, să-mi lase un semn. Și mi-a lăsat.”
 Vasile se urcă în mașină și, cum îi spusese mama, Ileana apăruse lângă el cu un suspin de vinovăție:
 – Nene, mă mai iei?
 – Cum să nu, iubito. Nu eu te-am invitat?
 – Ba da! Și din două mișcări era în mașină. Îmi dai voie să dau drumu’ la radio?
 – Se poate, cum să nu, nu ești tu feblețea mea?
 – Lasă că știu eu că râzi de mine. Poate nu-mi place de ea că am vorbit cu soră-mea că dacă nu ne place o gonim de lângă tine.
 – Ați fi voi în stare/?
 – Cum să nu, și încă cum! Oricum, mie îmi place deocamdată numele ei. Margareta mi-a spus că mamei îi place.
 – Păi, cine-i comandantul la noi?
 – Tu și mama, ba nu, rectific, mama și tu.
Vasile îi luă capul și o sărută pe creștet.
– Vrei să-ți spun ceva ce am discutat cu soră-mea?
 –?
– Eu am jurat că dacă nu găsesc un bărbat ca tine rămân fată bătrână.
– Când o să te mai maturizezi și tu și soră-ta, să nu mai gândiți așa.
– De ce crezi asta, tu ai treizeci de ani și nu te-ai însurat, de ce?
– Ați fost voi și mama….
– Păi, vezi, și noi ne sacrificăm pentru tine și mama….Alde frate-meu, nu mai avem grijă de ei, i-a luat statu’ și i-a băgat la școli militare, ei nu ne mai aparțin.
– Da?? de aceea nu trece luna și vă duceți la ei…
– Păi nu trebuie și apoi …ne trimite mama la ei.
– Lasă, ai să vezi că o să fie bine.
În afară de cele două surori Vasile mai avea trei frați la liceul militar, ca orfani de război…Statul se ocupa de educația lor pe toate planurile și nu numai de ei, ci de toți tinerii trecuți prin focul războiului, acel tăvălug ce a luat vieți pentru o cauză ce nu le aparținea.
Acum însă, Vasile era curios să observe cum se va comporta Ileana cu viitoarea ei cumnată și fostă tovarășă de suferință în vremea tifosului.
 Miralina era acasă și îl aștepta pe Vasile .Se îmbrăcase elegant, cu o fustă ușor cambrată ce îi acoperea genunchii, un taior ușor care îi venea ca turnat. Părul bogat blond ce lucea în bucle ușoare pe la urechi, era adunat la spate într-un coc. Și mama Miralinei își pusese haine ce cinsteau evenimentul – o fustă neagră lungă, un pulover de aceeași culoare și, deasupra, o bundă. Ileana rămăsese în mașină și o fixa cu privirea pe Miralina, surprinsă de cât de mult îi plăcea. Parcă îi era teamă să se dea jos din mașină. A salvat-o Miralina care a venit la geam și i-a spus:
– Tu nu te dai jos să vii cu noi în casă? Râdea și nu știa ce să zică. O scoase din încurcătură tot Miralina – noi suntem prietene, mă mai ții minte?
Fără să zică nimic Ileana se uita la ea întrebătoare. Până acum nu o văzuse niciodată.
– N-ai cum să-ți aduci aminte că-i vreme de atunci, erai o copiliță. Lasă că nici eu nu eram prea mare…
– Eu nu vă cunosc decât din auzite de la nenea….
– Ilenuțo, nu am stat noi amândouă în spital?
– Gata! Știu, și Ileana ieși din mașină și se aruncă de gâtul ei. Miralina s-a învârtit de vreo două ori cu ea după care a luat-o de mijloc și s-au dus spre intrarea în casă.
Mama Miralinei l-a întrebat curioasă pe Vasile:
 – Ce-au pățit de se îmbrățișează?
Și-au adus aminte că au stat în spital amândouă.
– Mama spunea să rămâneți pe noapte la noi că o să fie oleacă de chef; suntem și noi în neamul nostru mulți.
Uitându-se la Ileana îi spune lui Vasile, sau mai precis îl întreabă:
– Frumoasă fată Ileana, ce face?
– A terminat liceul, vrea să se facă agronom.
– Să-i ajute Dumnezeu, cred că este de o seamă cu a noastră, care vrea să se facă asistentă.
– Acum se poate, sunt tot felul de școli. Ileana are aproape douăzeci de ani.
– A noastră e mai mică. Mama ar fi vrut să facem la noi sărbătorile și neamul nostru e destul de mare.
– Mama a pregătit de toate și ne așteaptă. Voi să vă luați ce vă trebuie ca să facem și Sfântul Vasile.

Cu toate cele pregătite Miralina și maică-sa au plecat cu Vasile, mai puțin frații și sora Miralinei, ei aveau aranjate sărbătorile la cantina C.A.P.-ului, unde a vrut să rămână și Ileana dar s-a răzgândit.

............



MEDITAŢIE
De vorbă cu Dumnezeu

    Nopţile de iulie sunt feerice, pline de tot felul de zgomote, sunete melodioase şi care alcătuiesc simfonia serilor şi nopţilor de vară. Greierii parcă ţin isonul, iar privighetorile, aceste fiinţe gingaşe ca nişte viori, completează orchestra acestei simfonii care numai în Eden o poţi asculta.
Culcat pe spate, simţind căldura pământului din care ne tragem, îmi umpleam sufletul cu frumuseţile nopţii şi priveam cerul luminat doar de lumina stelelor şi parcă în acea seară era mai luminat, mai strălucitor. În acest decor plin de dumnezeire, mi l-am imaginat pe Dumnezeu. Aveam în faţa mea o figură plină de bunătate, de blândeţe, creată numai din lumină pulsatorie. Cu blândeţea caracteristică, se uita la mine şi-mi zâmbea. Voiam să spun ceva dar parcă nu aveam curaj şi nu-mi găseam cuvintele. Văzându-mi frământarea, Dumnezeu îmi zice:
 – Ai vrea să-mi spui ceva, să stăm de vorbă?
– Da!!! am spus eu, numai dacă vrei şi ai timp.
Dumnezeu îmi luă mâna şi mă privea în ochi. Am simţit o linişte sufletească şi parcă tot corpul meu se purifica, se elibera de toată încordarea.
– Dacă vreau!? Voi sunteţi creaţia mea şi nu se pune această problemă, iar dacă am timp?! Timpul meu este eternitate. Ce întrebare vrei să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Zâmbind, face o pauză ca şi cum ar căuta răspunsul, după care-mi zice:
– Faptul că se plictisesc de copilărie şi se grăbesc să crească… iar apoi tânjesc să fie iar copii. Îşi pierd sănătatea pentru a face bani, averi, iar apoi îşi pierd banii şi averile ca să-şi recapete sănătatea. Se gândesc cu teamă la viitor, uitând prezentul; astfel voi nu trăiţi nici prezentul, nici viitorul. Trăiţi ca şi cum nu aţi muri niciodată şi muriţi ca şi cum nu aţi trăi. Să fiţi frumoşi pe dinăuntru şi pe dinafară. Deoarece frumuseţea nu este decât promisiunea fericirii, fără aceasta şi fără înţelepciune nu puteţi fi fericiţi.
Dumnezeu mi-a lăsat mâna şi am stat o vreme tăcuţi, după care L-am întrebat:
– Ca Părintele nostru, care ar fi câteva lecţii de viaţă pe care Ai dori să le învăţăm şi să luăm aminte la ele?
– Să învăţaţi şi să luaţi aminte; durează doar o secundă ca să deschid răni adânci în inima şi sufletele voastre şi că durează ani ca să se vindece. Multe din aceste răni creează cicatrici adânci care nu se mai vindecă şi muriţi cu ele. Să învăţaţi că un om bogat nu este acela care adună bani, un om bogat este acela care are nevoie de cel mai puţin, şi în special acela care se mulţumeşte cu ce are şi nu tânjeşte mai mult.
Există oameni pe care-i iubiţi, dar nu ştiţi să vă exprimaţi sentimentele. Iubiţi fără motiv şi tot fără motiv urâţi. Iubirea motivată este un sentiment care plantează în suflet, cu rădăcini adânci, fericirea. Să învăţaţi că bunătatea este calitatea, legitimaţia că sunteţi fiinţe superioare; bunătatea şi binele rezistă tuturor înfrângerilor, pe când răul vă afundă tot mai adânc.
Nu este suficient să ierţi dacă pe tine nu te-ai iertat. Când vi se întâmplă un necaz, o dificultate în viaţa socială şi în anturaj sau când aveţi o altercaţie cu un amic sau oricine, nu căutaţi vina nimănui, căutaţi răspunsul în voi şi-l veţi găsi sigur. Nu judecaţi pe nimeni că vă judecaţi pe voi; în concluzie: Eu V-am creat să fiţi buni, frumoşi, iubitori, dar păcatele voastre pe care le faceţi conştient şi inconştient vă urâţesc şi vă aruncă în hăul de unde cu greu puteţi fi salvaţi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat, am zis eu umil… Crezi, Doamne, că ar mai fi ceva despre care Ai dori ca noi, oamenii, să ştim?
Dumnezeu m-a privit îndelung. Figura Lui sfântă, formată din lumina pulsatorie, parcă a luminat mai tare şi zâmbind Mi-a spus:
– Doar faptul că Sunt aici, peste tot şi întotdeauna. Şi ar mai fi ceva: când vă simţiţi neputincioşi, neîndreptăţiţi în faţa vieţii, căutaţi posibilitatea de descărcare, de spovedanie în faţa unui reprezentant, al unui predicator a Legilor Sfinte, şi în special, aşa cum V-am mai spus: la greşelile făcute ştiute şi neştiute căutaţi răspunsul în propriul suflet, şi veţi găsi răspunsul şi calea de rezolvare a problemelor grele ale vieţii.
Ultimul duşman al omului, al vieţii, a tot ce-i viu şi care va fi distrus de Dumnezeu este Moartea; dar până acolo este cale de „n” generaţii. Este un final pe care trebuie să-l priviţi cu luciditate, cu multă credinţă şi speranţă.
Respectaţi creaţia şi toată viaţa vă va fi o poveste frumoasă, în urma căreia veţi adormi uşor.
*
Când m-am trezit din meditaţie, nu-mi puteam da seama cât timp a trecut. Bolta cerească, presărată cu stele care apăreau ca nişte diamante aruncate la întâmplare şi care emanau lumina lor sclipitoare, era atât de clară, încât parcă puteai vedea dincolo de stele.
La orizont luna începea să răsară. Priveam cum discul ei roşiatic se tot mărea. După ce  s-a ridicat de după orizont, culoarea de jeratic a dispărut, luminând cu lumina ei difuză din ce în ce mai clară, mai luminoasă, făcând ca stelele să apară ca nişte licurici, transformând totul într-o altă dimensiune a spaţiului înconjurător, poleit în pulbere de argint.
Semnatura 001.bmpSe spune că atunci când iubeşti din toată fiinţa ta o altă fiinţă, te confunzi într-un tot unitar cu acea fiinţă, văzând totul în jurul tău într-o altă dimensiune, greu de explicat.

Cornel Buhuş











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu